Când ni s-a urat să trăim bine, ne-am lăsat amăgiţi. Iată-ne acum pe cealaltă pantă a lui să trăiţi bine, acolo unde e valabil exact contrariul. Că nu trăim bine ştie acum orice copil, dar, în plus, şi că nici vorbă nu mai poate fi de aşa ceva, mulţi ani de acum înainte. Ani mulţi şi răi, când cetăţeanul român va coborî treptele mizeriei, una câte una, ori chiar sărind câte două-trei, într-un ritm ameţitor. Iar ameţeala aceasta nu e aceea de la ringispiel sau tiribombă, ci una mai degrabă provocatoare de suferinţe nebănuite încă.

Ne putem întreba la infinit de ce e la noi mâncarea mai scumpă decât în celelalte ţări ale Uniunii Europene, când aici veniturile sunt de zece ori mai mici decât în oricare dintre aceste ţări. Şi de ce costă, pentru noi, kilometrul de autostradă cât cinci sau zece prin vecini şi, în plus, aici construcţia aia scumpă nici nu avansează altfel decât cu viteza celui mai lent dintre melci. Forget it, cum ar spune un american realist. De ce un politician care, în primii ani de mandat în Parlament, se bucura la milionul cu care era retribuit atunci e acum un ciocoi îmbuibat?

Iar noi visăm să ne putem întreţine onorabil din plata pentru treburile pe care le îndeplinim, la stat, la particulari. Ni se dă peste bot când nu ne vedem de treabă şi mai întrebăm cum te poţi îmbogăţi dintr-o leafă de parlamentar când aceasta nu e una generatoare de mari averi. Ni se dă peste bot cu faptul că aceşti oameni au abilităţi speciale pentru afaceri şi astea ar fi o garanţie, atunci când sunt votaţi, că vor fi în stare să ne apere interesele cel mai bine. E evident - şi ne-am plictisit şi să o mai scriem - că ei ştiu toţi, dar absolut toţi, să-şi chivernisească propriile averi, să se ocupe cu atenţie maximă de propriile interese, dar devin dezinteresaţi şi, în consecinţă, inabili când e vorba de interesul public, adică tocmai acela pe care se presupun