Primul lucru care se poate spune despre cartea lui Titus Corlăţean “Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului”(*), lansată recent sub auspiciile Fundaţiei Europene Titulescu şi recomandată de prestigioşi specialişti în materie - prof. univ. dr. Adrian Năstase, senator Gyorgy Frunda şi prof. univ. dr. Raluca Miga- Beşteliu-, este că ea apare la timpul potrivit. Argumente care să susţină afirmaţia sunt cu prisosinţă, fie şi dacă ţinem seama de împrejurarea că discuţiile despre aplicarea sau neaplicarea sentinţelor CEDO împotriva României au depăşit mediul academic sau strict profesional şi aparţin spaţiului public. Ne place sau nu, la noi, Curtea Europeană a Drepturilor Omului este, astăzi, instituţia europeană de care a auzit mai toată lumea. Aşa după cum hotărârile Curţii de la Strassbourg împotriva României numai sunt o noutate, chiar dacă sunt, de fapt, o noutate prea puţin măgulitoare.
Întrebarea se ridică numaidecât: CEDO constituie excepţia sau regula? Fireşte, într-o societate modernă, democratică, supremaţia dreptului, garantarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale reprezintă valori esenţiale, definitorii. Iar România, ca parte a Convenţiei europene a drepturilor omului, încă din 1994, are datoria de a se conforma acestor valori şi principii cu atât mai mult cu cât, şi în materie de protecţie a drepturilor omului, dreptul internaţional prevalează asupra dreptului naţional. În acelaşi timp, calitatea de stat membru al Uniunii Europene consolidează aceste obligaţii cu atât mai mult cu cât există certa posibilitate ca UE să adere la Convenţia europeană a drepturilor omului. Numai că, în ciuda unor progrese reale în ceea ce priveşte conformitatea cu principiile fundamentale ale democraţiei şi ale statului de drept, la noi, opinia colectivă asociază CEDO cu speranţa unor sentinţe drepte şi corecte. Şi nu s-ar putea spu