Ne apropiem de sfârşitul unui an în care, lună de lună, voci din cercurile de afaceri i-au cerut Băncii Naţionale să treacă la “măsuri-şoc”. Pentru a provoca o scădere bruscă şi amplă a dobânzilor.

O decizie-şoc în materia dobânzii de politică monetară ar fi fost însă, în acest an, nu riscantă, ci catastrofală. Căci banca centrală, dacă ar fi redus dobânda cheie până la 1 la sută ori chiar mai jos, urmând Fed-ul şi BCE-ul, cum i s-a cerut, nu ar fi contribuit deloc la ieftinirea creditului şi, mai departe, la înviorarea economiei. Dimpotrivă, ar fi împins inflaţia în sus. Avem deja o experienţă tristă în acest sens. La începutul anilor’90, banii din bănci erau extrem de ieftini. Întreprinderile s-au repezit să ceară credite. Iar băncile, care atunci erau toate ale statului şi nu lucrau în condiţii de piaţă, au dat dovezi excesive de “generozitate”. A fost un adevărat banchet al creditelor. Rezultatul? Banii mulţi şi ieftini au condus la dezlănţuirea exploziilor inflaţioniste. Iar producţia s-a prăbuşit în loc să urce. Aveam nevoie de repetarea unei astfel de stări de fapt în 2012?

Dar să revenim la lecţia istoriei. Au trecut ceva ani până când a devenit posibilă – deşi puternic contestată – scumpirea creditului. Un preţ obligatoriu pe care orice societate, bogată sau săracă, îl plăteşte atunci când vrea să aducă în jos inflaţia. Aşa a fost şi înainte de criză, aşa este şi în prezent. Iar cu inflaţia nu e bine să ne jucăm.

Băncile au memorie bună. Ele ţin minte că fiecare etapă de reformare a preţurilor, în anii ’90, a început cu singura mutare posibilă, deşi extrem de riscantă: lărgirea sferei produselor şi serviciilor supuse “dictatului” pieţei. După fiecare astfel de mutare inflaţia a sărit brusc. Dobânzile s-au văzut nevoite s-o urmeze. Deîndată ce am început să scăpăm de inflaţie, în anii 2000, a venit şi o extindere rapidă a cred