A existat o "dreaptă literară" în Franţa de după 1945? Putem vorbi, aşadar, de o grupare constituită, după afinităţi ideologice şi literare, şi nu doar de "scriitori de dreapta"? Răspunsul, afirmativ, e dezvoltat într-un eseu, aflat la jumătatea drumului între investigaţia jurnalistică şi cercetarea de istorie literară, de François Dufay, redactor-şef adjunct la săptămînalul Le Point. Cartea se intitulează Le soufre et le moisi (Ed. Perrin, 2006; o traducere - destul de - aproximativă ar fi Sulful şi mucegaiul) şi propune nu mai puţin de două subtitluri, ca şi cum cititorul ar avea numaidecît nevoie de piste suplimentare, în măsură să risipească orice echivoc: Dreapta literară după 1945. Chardonne, Morand şi husarii (mai explicit pentru cititorul francez, al doilea subtitlu e încă şi mai opac pentru cel român). François Dufay a mai publicat o carte (de succes), cu titlul Călătoria de toamnă, unde reconstituie voiajul pe care un grup de scriitori francezi l-a întreprins, în timpul războiului, în Germania hitleristă, un voiaj de documentare şi, totodată, un gest simbolic de apropiere între scriitorii francezi colaboraţionişti şi scriitorii nazişti; călătorie ce se voia replica pelerinajului iniţiatic în Uniunea Sovietică. Fiindcă veni vorba, aş nota că motivaţiile francezilor care au efectuat călătoria au fost foarte diverse şi chiar neaşteptate: Marcel Jouhandeau, de pildă, ţinuse să fie inclus în "delegaţie" din neascunsă pasiune pentru frumoşii ochi albaştri ai unui atletic ofiţer german...

Chardonne, unul din protagoniştii cărţii de faţă, făcuse şi el "călătoria de toamnă". Jacques Chardonne (1884-1968) şi-a cîştigat notorietatea în anii ’30, mai ales prin romanul Destinées sentimentales. Romancier al cuplului şi al provinciei, a fost şi un moralist crud şi dezabuzat. Retras în provincie (în La-Frette-sur-Seine), se închide într-o orgolioasă singurăt