Guvernele sunt, adesea, mai acomodante decât e cazul, iar societatea civilă mai autoritară decât îi stă în putere.
Simt nevoia sa reiau tema riscurilor şi derapajelor la care este expusă, uneori, societatea civilă. Iata lista mea de îngrijorări:
1. Conceptul de „societate civilă" - am spus-o şi în articolul anterior - tinde să se dezvolte inflaţionar şi riscă, astfel, să îşi piardă conturele. Aproape totul îşi poate revendica titlul de „societate civilă": ONG-urile, NPO-urile (organizaţiile non-profit), PVO-urile (organizaţiile voluntare private), sindicatele, organizaţiile de binefacere, fundaţiile, organizaţiile feministe, asociaţiile profesionale, enoriaşii feluritelor parohii, presa, militanţii pentru protecţia mediului, cooperativele, cluburile, suma „celor mulţi", sau doar „suma cetăţenilor responsabili". Avem de a face cu o multiplicitate care face greu imaginabile o strategie unitară, o intervenţie articulată şi eficace în mecanica statului.
2. Societatea civilă a pierdut (dacă l-a avut vreodată) reflexul de a se pune în discuţie pe sine, de a-şi reevalua constant statutul, potenţialul, limitele. Ea beneficiază, uneori, de un prestigiu subînţeles, de o adeziune retorică facilă, contra-productivă.
3. Printr-o stranie inversare a rolurilor, statul, respectiv guvernele, sunt, în noile democraţii, slabe, incapabile de o ţinută „executivă" fermă, în timp ce organismele societăţii civile capătă un aer guvernamental. Guvernele sunt, adesea, mai acomodante decât e cazul, iar societatea civilă mai autoritară decât îi stă în putere.
4. Există o primejdioasă tendinţă de instituţionalizare a societăţii civile: ea este utilă pe linia unui spor de organizare, dar aduce cu sine o serie de „daune colaterale" cum ar fi:
a. Ideologizarea. Societatea civilă nu câştigă nimic, ci dimpotrivă, dacă din organism de rectificare spontană a derapajelo