Am făcut, deseori, referire la textul arhitectului G.M.Cantacuzino, „Oraşul Iaşi, un peisaj”. Am făcut-o întrucât este primul şi, deocamdată, singurul gest cultural profund, capabil să schiţeze în icoana cuvintelor alese oraşul celor şapte coline.

În plus, cu destulă certitudine, ideile de estetică urbană ale marelui arhitect s-ar cuveni să fie în începutul renaşterii urbane a Iaşilor şi prin aceasta în începutul renaşterii oraşului românesc. Eu cred, la fel ca autorul textului, că Iaşul exprimă cel mai bine năzuinţa formativă a urbanismului de la noi. Din nefericire, în zilele noastre suntem predispuşi la eşecuri inevitabile prin importul de subcultură Occidentală. Nu părem interesaţi de redescoperirea fiinţei noastre istorice atât de frumoasă în adâncimea ei. Trândăvia simţirii, lenea intelectuală ne conduc spre utilizarea surogatelor ready-made în locul creaţiei inspirate de aura cuminţeniei pământului.

Această introducere oarecum patetică izvorăşte dintr-o nelinişte. Găsim, în acelaşi text, analiza adevărată a fundamentelor economice pe care s-a construit Iaşul în cursul istoriei. Concluzille vin în corelaţie contextuală cu mediul geo-politic din momentul analizei, decada anilor cincizeci din secolul trecut, lămurindu-se cu simplitate: Iaşul nu poate deveni un oraş prea mare. Nu are resurse şi nici nu-i de dorit. Mărirea lui dincolo de putinţele reale l-ar scoate din peisaj. I-ar destructura imaginea istorică. În consecinţă destinul lui aproape exclusiv rămâne unul cultural, de mare centru universitar. Circumscris în acest rol şi în această funcţionalitate, nu ar trebui să depăşească 150.000 de locuitori.

Reanalizând acum aceste idei, descoperim altele, a căror relevanţă impune gânduri noi şi noi acţiuni. În primul rând suntem în situaţia dramatică a oraşului crescut în pripeală peste măsură şi care, la fel de repede se dezumflă revenind în ma