Întâia observaţie ce se cuvine făcută pe marginea cărţii lui Mircea Martin, Singura critică, se suprapune perfect peste impresia primă, la lectură. Aflată la a doua ediţie, ea dovedeşte, după două decenii, o frapantă actualitate. Nu e vorba neapărat despre acea durată extinsă a operelor literare de vârf, rezistente, prin profunzime, complexitate şi relevanţă estetică, eroziunii timpului. Deşi, trebuie spus, o veritabilă operă critică poate beneficia de aceleaşi avantaje pe termen lung, derivate din chiar meritele ei. Dincolo însă de excelenţa capitolelor şi paginilor sale, Singura critică ridică nişte probleme şi inventariază aspecte ce mi se par esenţiale pentru actul critic în sine, independent de conjunctura exercitării lui. Iar apoi, la un al doilea palier, cartea structurată pe baza unor valori şi principii ferme ale criticii face mult mai vizibile abaterile, compromisurile, demisiile din epoca literară a anilor '80, întru totul comparabile cu demisiile, compromisurile şi abaterile din ultimul deceniu. Cu alte cuvinte, autorul căruia i s-a reproşat abstragerea din arena criticii de întâmpinare are chiar asupra acestei "arene care pătează" (cu formula lui Adrian Marino) o privire mai atentă şi mai lucid-exigentă decât a unor "gladiatori" foiletonişti, înfierbântaţi de luptele cu fiarele şi cu concurenţa...
E comic sau tragic să vezi cum lucrurile se repetă cu o exactitate din sfera fizicii sau a astronomiei? Aceleaşi şi aceleaşi dispute (critica ştiinţifică vs. critica artistă, teoreticieni vs. practicieni, autori de monumentale sinteze vs. foiletonişti impresionişti, garanţi ai impersonalităţii vs. adepţi ai zig-zagului subiectiv, critica universitară, academică vs. publicistica la zi) se poartă şi astăzi, cu virulenţă pamfletară şi reducţionism critic, de parcă n-am fi putut învăţa nimic din vechile polemici. În prezent, se vorbeşte cu emfază despre alter
