Proza şi teatrul lui Caragiale răsună de larma trăncănelii infinite.

Volumului tipărit de mine nu de mult la Adevărul Holding îi zice „Adevărata moarte a lui Carol al II-lea". Aşternut sub un portret în sepia al fostului Rege-dictator, surprins în postura care-i plăcea de moarte - în uniformă, cu zorzoane -, titlul ar putea lăsa impresia unei cărţi despre cel de-al doilea Carol şi, totodată, cel de-al treilea Suveran al României. În realitate, volumul e o culegere de eseuri despre spaţii şi subiecte diferite - de la istorie până la presă şi de la Fidel Castro până la Ion Iliescu. „Adevărata moarte a lui Carol al II-lea" e doar unul dintre aceste eseuri. Am acceptat sugestia editurii în privinţa acestui titlu şi pentru că el oferea motivul unei coperte şi al unui titlu mai interesante. Eu însă mă gândeam să dau întregului volum titlul unui alt eseu: „Dictatura trăncănelii".

Cine a urmărit cât de cât aventurile mele în domeniul eseisticii, va fi observat că pentru mine cărţile comentate sau doar fişate au valoarea unei realităţi menite a fi abordate cu mijloacele publicistului ancorat în prezent. Eseul „Dictatura trăncănelii" e, de fapt, un comentariu la una dintre cele mai bune cărţi dedicate lui Caragiale de un critic literar: cea publicată de regretatul Mircea Iorgulescu înainte de 1989 sub titlul „Eseu despre lumea lui Caragiale". Pornind de la observaţiile lui Mircea Iorgulescu şi sprijinindu-mă pe propriile investigaţii ale acestei lumi, „Dictatura trăncănelii" identifică în Caragiale pe autorul uneia dintre cele mai precise diagnostice în materie de români: trăncăneala. Se poate întocmi destul de lesne un clasament al năravurilor moldo-valahe care-l scot din sărite pe marele satiric. Am găsi în acest clasament: vanitatea ieftină, prostia arogantă, duplicitatea, demagogia, înghiţirea pe nemestecate a clişeelor din presă. Pe primul loc trebuie să