Plecat înainte de 1989, Petru Popescu n-a revenit în ţară, pentru a se stabili aici, după căderea comunismului. Dacă ar fi făcut-o, ar fi ajuns, probabil, un realizator tv de mare succes.
Sau, dacă ar fi avut norocul să intre în gazetărie imediat după 1990, ar fi putut deveni un faimos constructor de ziare de tiraj.
Ne-o dovedeşte primul său roman scris în limba română, Supleantul, publicat de alianţa deja tradiţională dintre Editura Jurnalul şi Editura Curtea Veche.
Un jurnalist de-adevăratelea îşi asumă înainte de toate seducerea unui cât mai mare număr de cititori şi telespectatori.
În ultimul timp a făcut ravagii pe ambele maluri ale Dâmboviţei prejudecata potrivit căreia calitatea intelectuală a unui articol, a unei emisiuni scade în chip automat dacă numărul de cititori şi telespectatori creşte.
O prejudecată lansată şi întreţinută de ceea ce nu numai eu am poreclit deontologi, cetăţeni fără pic de talent de gazetar, preocupaţi mai mult de comentarea şi cenzurarea confraţilor de succes decât de scrisul propriu-zis.
În realitate, calitatea intelectuală a unei producţii jurnalistice nu intră în conflict cu numărul mare de cititori sau telespectatori.
Aceasta deoarece talentul de gazetar cuprinde, printre altele, descoperirea şi cultivarea interesantului astfel încât, fără a coborî nivelul intelectual, o producţie jurnalistică să aibă tiraj sau rating.
Acest adevăr e valabil şi pentru artist, fie el scriitor, pictor, sculptor, actor, regizor.
Marii noştri romancieri interbelici pot fi surprinşi plasând în cărţile lor, fără a le coborî valoarea estetică, trucurile în stare să agaţe publicul: de la scenele erotice până la enigma poliţistă.
Romanele lui Petru Popescu din anii petrecuţi în România s-au bucurat de un uriaş succes de librărie şi pentru că, din instinct, prozatorul a sesizat intere