O fetiţă cu părul lung, blond, s-a ghemuit lângă tatăl ei. Acesta, un bărbat tânăr, cu alură de star hollywoodian, afişează un zâmbet de ins care şi-a văzut toate visele împlinite. Poartă pantaloni deschişi la culoare şi un tricou larg. Aşezat pe iarbă, şi-a încrucişat gleznele şi îşi ţine genunchii uşor îndoiţi. Fetiţa îşi sprijină cotul mâinii stângi pe coapsa tatălui, iar capul şi-l propteşte în palmă.
*
Bărbatul cu înfăţişare de star de cinema şi cu zâmbet de învingător a descins din fotografia în care apărea alături de fiica lui. Stă la catedră, într-un amfiteatru al Facultăţii de Litere din Oradea, înconjurat de cititorii sau de curioşii care au venit să îl asculte
Acum este îmbrăcat sever-elegant: pantaloni negri; o cămaşă albă descheiată la un nasture; un pulover en coeur, în ţesătura căruia se împletesc, fantezist, albul şi negrul. Îi priveşte amabil, dindărătul ochelarilor cu ramă închisă la culoare, pe fiecare din cei cărora le oferă autografe. Le mulţumeşte tuturor şi le strânge mâna. Stau şi eu la rând, aşteptând să primesc un autograf. Am rămas ultima. Ajunsă în dreptul scriitorului, îi mărturisesc că am misiunea (aparent imposibilă - dacă e să mă las descurajată de programul foarte încărcat pe care îl are) de a-i lua un interviu.
*
La o masă retrasă, într-un restaurant din afara oraşului, scriitorul Petru Popescu răspunde întrebărilor pe care i le adresez. Nu pare obosit, deşi, de la sosirea în Oradea, în preziua realizării acestui dialog, a fost nevoit să facă faţă unor solicitări epuizante: emisiuni radiofonice transmise în direct, interviuri televizate, lansări succesive, deplasări pe distanţe scurte sau lungi. Vorbeşte cu un ton egal, se entuziasmează rar, îşi stăpâneşte perfect reacţiile, rămâne calm ori de câte ori - încercând să finalizeze convorbirea noastră - întâmpină, din
