În toate ambasadele, pereţii sunt plini de tablouri, dar dacă întrebi cine sunt autorii şi la ce slujesc, personalul ridică din umeri. Ce curiozitate prostească! Ambasada e o clădire oficială, iar în clădirile oficiale tablourile sunt un atribut al pereţilor, la fel cum candelabrele sunt un atribut al plafoanelor.

Din când în când, se întâmplă ca un oaspete să vrea să le admire, dar niciodată după dineu, cu burta plină, ci înainte, cu un pahar în mână şi mai mult din politeţe. Înalţii oaspeţi din Mozambic, sosiţi la recepţia de Ziua Naţională, au însă chef să vadă tablourile după dineu. Îi însoţesc consulul, secretara şi administratorul, care are lucrările în inventar. În toate ambasadele, tablourile nu sunt opere de artă, ci obiecte de inventar. Cum s-ar zice, din dotare. Înalţii oaspeţi din Mozambic au studiat la Harvard şi ştiu să scoată acele exclamaţii pe care le scot şi adevăraţii cunoscători, când au de a face în ambasade cu creaţii artistice. Consulul din Mozambic spune de mai multe ori "Yes, beautiful", pe când doamna consul, care-i ca toate femeile, mai emotivă, bate din palme şi ţopăie cu graţie când un tablou cu mere şi gutui îi place în mod deosebit. Ajunşi în faţa unei compoziţii cu ţărani care au încins o horă, secretara, vădit depăşită de importanţa rolului său, le traduce mozambicanilor, ca un automat, titlul lucrării: Raţe în stufăriş. Doamna consul, care tocmai se pregătea să bată din palme, rămâne cu gura căscată şi cu braţele în aer într-o poziţie pe care dacă ar transpune-o într-o pictură un artist ar intitula-o chiar aşa: "O femeie neagră cu gura căscată". Consulul din Mozambic îşi controlează mai bine sentimentele şi întreabă: "Cum adică, raţe în stufăriş?". Unde-i stuful, unde-s raţele? Ţăranii, care au pus, cum vede oricine, de-o horă, par dintr-odată mai statici, contrariaţi oarecum de situaţie. Cum să fie ei "raţe în stufăriş",