Ce se mai poate spune despre Moţu Pittiş la trei ani după trecerea lui în nefiinţă? Aproape nimic, căci tot ce era de spus s-a spus cât a trăit. A spus-o chiar el, pe scenă, ca interpret, ca prezentator sau ca amfitrion. Moţu Pittiş reprezintă unul dintre puţinele cazuri fericite în care viaţa îţi lasă răgazul să-ţi spui discursul până la capăt. Moţu Pittiş chiar a apucat să-l rostească.

Chiar dacă viaţa lui s-a întrerupt fulgerător, nedrept şi înainte de vreme pentru cei din jur, Dumnezeu i-a făcut parte altfel, proiectându-l în posteritate prin faptele sale complete şi frumos rotunjite. Până şi fraza de final de discurs a fost rostită, prin acel distih celebru al lui Shakespeare, "Dacă v-a plăcut bufonul/ Mai poftiţi şi mâine seară". Acel "mâine seară" n-a mai apucat să fie, a rămas suspendat ca o promisiune înlăcrimată dintr-o piesă clasică, în care cortina nu se mai deschide, scena rămâne mută, iar publicul realizează brusc că bufonul sacru a murit. Şi el, publicul vesel şi fericit, începe să plângă.

Acum nu-l mai plângem pe Moţu Pittiş. Absenţa lui nu mai este dramatică, e un fel de prezenţă prin absenţă. Îl percepem prin mesajele, textele şi filmuleţele de pe internet, uimitor de vii şi de actuale. Între timp s-a mai întâmplat ceva: Tot ce ştim despre muzica fostă şi etern tânără ştim şi prin el, dar nu ne mai dăm seama. Suntem ca o formulă chimică născută dintr-o reacţie al cărei catalizator a fost Florian Pittiş. Catalizatorul n-a rămas în formulă, dar formula i se datorează. Şi pentru asta nu trebuie nici să plângem, nici să râdem. Doar să ne rugăm, din când în când, pentru el.

Cred că de acolo de unde este se bucură şi ne salută cu un gest rock-folk care s-ar traduce nonconformist, glumeţ şi shakespearian prin avertismentul: "Ţineţi minte, sfârşitul nu-i aici!". Acum, când mă gândesc la Florian Pittiş mă gândesc la "M