Cehoslovacia reprezintă excepția în rândul țărilor sovietizate după război, fiind singura în care Partidul Comunist s-a bucurat, în primă fază, de o oarecare legitimitate. Această legitimitate s-a pierdut în anii '50, epoca sovietizării brutale, și a fost recâștigată de curentul reformist condus de Dubček. Însă după reprimarea Primăverii de la Praga, noua conducere comunistă se va întoarce la un regim închis, ultraconservator, pe care nu va reuși să-l reformeze. Cehoslovacia, cunoscută în perioada interbelică drept cea mai democratică dintre țările central/est-europene, a fost singura în care Partidul Comunist nu a fost interzis prin lege. Mai mult decât atât, acesta era considerat un partid „important, legal, respectabil și indigen”, și participa la viața democratică parlamentară, primind mereu cel puțin 10% din voturi în alegeri . Interzis prin lege abia în 1938, și asta din cauza administrației naziste, Partidul Comunist din Cehoslovacia își păstrează în anii războiului, dar și după, imaginea politică. J. F. Brown explică poziția postbelică aparte a partidului ca fiind determinată de mai mulți factori: ocupația nazistă; deziluzia față de Occident din cauza acordului de la München (la care URSS nu participă direct, deși acceptă ulterior cele stabilite de Hitler, Mussolini, Chamberlain și Daladier); existența în Cehoslovacia a unei clase muncitoare puternice, precum și a unei tradiții intelectuale de stânga; prestigiul postbelic al Uniunii Sovietice (care nu este compromis de brutalitatea ocupației Armatei Roșii existente în alte țări) și, nu în ultimul rând, existența unui curent panslavist în rândul cehilor și slovacilor și lipsa rusofobiei prezente, spre exemplu, în România sau Polonia. Locul comuniștilor în guvernarea postbelică a Cehoslovaciei a fost asigurat încă din timpul războiului, printr-un acord dintre Edvard Beneš, președintele exilat la Londra, și St