Circulă – şi nu doar oral – vorba că scriitorul român scrie puţin şi, pe deasupra, rămîne prizonierul unui singur gen. Este o prejudecată şi dacă gîndim istoric, ba chiar devine un fel de prejudecată la pătrat în cazul „optzeciştilor“, ultima generaţie care şi-ar putea face bilanţul, însă e foarte bine că încă mai scrie şi nu şi-l face! De la Mircea Cărtărescu la Octavian Soviany, de la Nichita Danilov la Matei Vişniec şi de la Marta Petreu la Bedros Horasangian sau Alexandru Muşina, operele consistente (şi) cantitativ nu sînt o raritate, cum nu este nici strălucirea în mai multe genuri. Pînă şi Ion Mureşan, atît de parcimonios cu poezia sa, de-i aştepţi volumele cu deceniile, a păcătuit cu o carte de proză şi un superb eseu de „poetica urmei“. În context, cazul lui Liviu Ioan Stoiciu mi se pare unul şcoală. A debutat în 1978, într-un volum colectiv, după moda epocii, pentru a „redebuta“ cu volumul propriu La Fanion (Premiul pentru debut al USR) doi ani mai tîrziu, după care au urmat alte 14 volume de poezie: Inima de raze (1982), Cînd memoria va reveni (1985), O lume paralelă (1989), Poeme aristocrate (1991, Premiul USR), Singurătatea colectivă (1996, Premiul Academiei Române), Ruinele poemului (1997), Post-ospicii (1997), Poemul animal (2000), La plecare (2003), Cantonul 248 (antologie, 2005), pam-param-pam/ adjudu vechi (2006), Craterul Platon (2008), Pe prag (Vale-Deal) în 2010. În 1992, publică Jurnalul unui martor, urmat de alte două volume de publicistică, memorialistică sau eseu: Jurnal din anul Revoluţiei, urmat de contrajurnal (2002) şi Cartea zădărniciei (convorbiri cu Al. Deşliu, 2008), cu precizarea că imensa sa producţie jurnalistică culturală şi curentă a rămas în paginile publicaţiilor. În schimb, a publicat patru romane: Femeia ascunsă (1997), Grijania (1999), Undeva la Sud-Est (2001),Romanul-basm (2002) şi un volum de teatru, Teatrul uitat (200