* Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş, Femeia în roşu, prefaţă de Mircea Cărtărescu, postfaţă de Martin Adams Mooreville, ediţia a treia, Editura Polirom, 2003. Peste o sută de ani, cînd cineva se va apuca să scrie istoria operelor literare româneşti cu mai mulţi autori, Femeia în roşu va fi reluată încetişor, folosind armele şi muniţiile etalate în text, dar şi dubla perspectivă pe care romanul o închide: cea spre trecutul unei literaturi agonizante şi cea spre viitorul altei literaturi, recalibrate. Căci acest roman, publicat pentru prima dată în 1989 şi recent reeditat a doua oară, cu o prefaţă antologică şi o postfaţă fantasmagorică, este însăşi graniţa pe care literatura română optzecistă - textualistă, autoreferenţială şi autocriogenizată (după unii critici) - şi-a făcut bilanţul. Iar pentru cine mai are răbdare, acest bilanţ - deopotrivă nostalgic şi ironic - este unul optimist. E un bilanţ de etapă în care şi romanul scriiturii, şi defamiliarizarea textualistă, şi autoscopia, şi jocul intertextual sînt deopotrivă legitime şi legitimatoare. Un roman "senzaţional" care joacă pe muchia textual-corporală şi care-l implică pînă la urmă pe cititor, cu toate ingenuităţile lui de lectură, cu toată lenea lui narativă şi cu toate pretenţiile îndreptăţite de plătitor al propriei plăceri nesocotite. De cîţiva ani încoace, cărţile cu mai mulţi autori au început să contureze la noi o adevărată modă. Şi nu la colecţiile de studii mă gîndesc, ci la opere literare, precum autobiografiile celor patru (Cernat, Manolescu, Mitchievici şi Stanomir) plecaţi În căutarea comunismului pierdut, Povestirile mici şi mijlocii ale celorlalţi patru (Torsan, Stoica, Manolache şi Voicilă), romanul Războiul fluturilor de Paul Cernat şi Andrei Ungureanu... Sau la romanele colective scrise, la Braşov, sub bagheta magică a lui Alexandru Muşina, cum se pare că au fost Sufleţelul Iustin