Am fost la frizerie. Nu la salon, coafor, hairstilist. Nici macar la ”Igiena”. Pur si simplu, la F-R-I-Z-E-R-I-E. E greu de crezut. Pentru cei carora inca nu le-au mijit tuleii mustatii, ”Frizeria” era pana acum un deceniu si-un pic un nume generic pentru un intreg domeniu. Acum e doar o nisa a ditamai industriei de beauty.
Asociatia ”Forfecutza Harnicutza”, sindicatul profesional al frizerilor, ar trebui sa dea in judecata statul roman pentru prejudiciile de imagine indurate pe timpul tranzitiei. Pana mai alaltaieri, frizerul a fost unul dintre cei mai respectati meseriasi ai oricarui cartier. Azi, frizerul e doar o veriga a lantului dintr-un centru de infrumusetare, mai putin respectat decat manichiurista, pedichiurista, coafeza sau maseuza.
Si-ti spuneam ca am fost la frizerie. Si-am fost intampinat de indragitele fotografii decupate din catalogul Quelle, inramate si aninate deasupra oglinzilor. Si-am fost poftit pe scaunul de musama, pe care in copilarie nu-l deosebeam defel de scaunul stomatologului. Si mi-a placut ca doamna care urma sa ma tunda nu m-a chemat in spate sa-mi scufunde capul in chiuveta si sa ma spele pe par. La frizerie nu exista preludiu. Aici doar te intreaba ”Cum il luam?” si se trece la treaba. Masina de tuns nu era cu baterii. Se alimenta, asa cum stiam eu dintotdeauna, la o priza fixata in perete cu niste ambalaje de carton.
Iar gratia unui frizer face tot bacsisul. Doamna ar fi fost un bun model pentru tablourile lui Botero, halatul de vara, fara maneci, dezvelea doua brate care semanau cu butucii, degetele-carnaciori abia ii intrau in manerul foarfecelor, dar valsa diafan prin parul meu cu gingasia unei violoniste asiatice. Am inlemnit cand a scos din sertar o lama de ras, Astor sau Wilkinson - nu mai retin, si a atasat-o unui brici. Mi-a ras tandru firele rebele, mi-a ingustat perciunii si-apoi a presara
