Articlierul - ca şi blogger-ul – român se situează, de obicei, în atac. Pînă la un punct e normal. Mai întîi că, deocamdată, realitatea oferă mult mai multe motive de nemulţumire decît de euforie.
Apoi, comercial vorbind, critica, paraponul, ba chiar injuria, vînd mult mai bine decît euforia, sau satisfacţia flască. Autorul „nervos”, bombănitor, eventual feroce e mult mai „interesant” în ochii proprii şi ai unora dintre cititori, decît autorul placid, care distribuie ohtături fericite. Aşa că mai toată lumea preferă saltul la beregată, ieremiada patetică pe marginea situaţiunii. Mă includ. Procentual vorbind, textele mele sunt mai curînd acre decît trandafirii. E drept că am o obiecţie de principiu faţă de ideologia „gîndirii pozitive”. Genul de sfaturi „înţelepte”, care ne invită, prin edulcorate discursuri „prieteneşti”, să „surîdem vieţii”, să vedem „partea plină” a paharului, să refuzăm amocul şi melancolia mi se par o coreografie de tabloid. Vorba lui Peter Esterhazy: gîndirea pozitivă este opusul gîndirii. A te purta ca şi cum viaţa e o paşnică livadă înflorită e a te muta, nătîng, într-o utopie. Umorul e bun, preţuirea bunei-dispoziţii e legitimă, dar adoptarea necondiţionată a unui perpetuu şi bovin surîs e o formă de insuficienţă mentală, o fandoseală evazionistă, un moft, o filozofie de midinete. Şi totuşi… Mă gîndesc, uneori, că prea m-am legat consecvent de „găurile negre” ale presei şi ale televiziunilor, fără să semnalez vreodată – atunci cînd există – şi unele calităţi. N-o fi dracul chiar aşa de monocolor. M-am hotărît, în consecinţă, să semnalez, astăzi, măcar cîteva nume onorabile şi mai mult decît onorabile din „rezervaţia” micului ecran. Îmi place domnul Cătălin Ştefănescu. Deţine virtutea dialogului agreabil şi viu, aduce în discuţie teme consistente, îşi pune în valoare interlocutorul şi dozează cu talent proza convorbirii cu pasaje de m
