15. Omul din tren
Eram o insula pierduta in imensitatea orasului. Zilele, ca niste aisberguri perfide, veneau peste mine, grele, impasibile, colturoase.
Oboseam de zece ori mai mult decat toti trecatorii, pentru ca eu nu mergeam pe strada, ci ma strecuram, cu atentia vesnic treaza si nervii intinsi la maximum, caci fiecare ceas al zilei mi se parea o ambuscada, un pericol iminent, caruia trebuia sa fiu pregatit a-i face fata. Simteam instinctiv ca n-aveam "greutatea" potrivita pentru acel loc, cu o gravitatie diferita de provincia din care veneam. Eram gol pe dinauntru, ca o statuie de bronz, iar "experienta" mea era irelevanta pentru a supravietui aici.
Dar cum valul este, in genere, vehiculul tineretii mi-am incercat si eu norocul sperand ca al meu, valul meu, ma va scoate cumva, printr-un miracol, la taramul fagaduintei. Semne erau: in foarte scurt timp reperasem cele cateva institutii importante din punctul meu de vedere - Gara, Opera, Ateneul, sala de sport din Buzesti, redactia Romaniei literare - urmau Luceafarul si Contemporanul! -, cinematografele din josul Universitatii si ajunsesem chiar si la "Lemetru", pe cheiul garlei, cam pe la Timpuri Noi de azi. Unde aveam o ruda indepartata. Ma plimbam adeseori, in largul meu, pe malurile Dambovitei, intre Unirii si Opera, si, paradoxal, in ciuda mizeriei si a sobolanilor mari cat pisicile ce roiau cu sutele, ma simteam in siguranta - reflexul celui trait in munte, unde pe firul apei nu te poti rataci!
Intrerup, pentru un paragraf, cronologia, caci vorbind despre Dambovita mi-am adus aminte de o scena memorabila, tarkovskiana de-a dreptul, petrecuta prin anii '85-'86.
Eram intr-un personal, mergand de la Bucuresti spre Pucioasa, drum pe care-l faceam frecvent, din pacate, prin forta imprejurarilor. Trenul respectiv era mai mult un fel de Arca pe roti, in care se inghesuiau, a