Un sport periculos, neomologat încă de UEFA. Unul în care ştii doar cum intri, nu şi cum ieşi. Poţi să fii învingător şi să tremuri încă vârtos gândindu-te că ai fost la o singură rotire de butoiaş de înfrângere. Un joc în care locul majoritar al logicii este luat de noroc, el este cel care decide dacă rămâi la final în picioare. Un sport practicat cu spatele la zid. În trecut, în “epoca mandorlinicească” aveam, zice-se, în spatele echipei, în apărare, tot un zid (de netrecut), acum însă suntem lipiţi de el şi legaţi la ochi. Acum acceptăm rotirea revolverului, apăsăm şi noi, şi adversarul pe trăgaci şi implorăm glonţul să ne mai cruţe, să ne mai ocolească o dată. E un sport brevetat de CFR-ul actual, cel care nu mai ştie nicicum să refuze pericolele inutile.

E nedrept şi ciudat să simţi aşa ceva în acelaşi timp, fiindcă, după o victorie cu 1-0 în deplasare, la Dinamo, nu ai putea, teoretic, decât să fii mulţumit. Sunt 3 puncte luate într-un derby, adică în acele meciuri care vor decide acest campionat foarte bipolarizat valoric. Sunt 3 puncte pentru care, altădată, probabil că am fi acceptat concesii mult mai mari, decât suferinţa ticăloasă a câtorva “ratări monumentale” (vorba, chipul şi gândirea digisportiştilor).

Anul acesta situaţia este însă cu totul alta. Diferenţa de obiective şi realizări, de implicare în joc, de forţă a lotului (luat individual şi în grup) nu ne dădeau voie să ne mulţumim cu puţin şi să privim acest meci ca pe un derby de Bucureşti, unde ar fi mers şi un egal. Iar după ce am văzut primele încleştări ale partidei, cu CFR-ul cel incapabil de posesie, deţinând controlul paselor, vrând-nevrând, cred că a devenit clar pentru toată lumea că nu aveam în faţă vreo reeditare a Supercupei; o echipă domina şi aceea era CFR-ul.

Că nu s-a putut ţine această apăsare asupra lui Dinamo 90 de minute este o altă poveste. Există acele