Italia egal catenaccio. E o teorie veche, o teoremă chiar la un moment dat. Astăzi nu mai e de actualitate decît pentru ignoranţi sau pentru cei ce au rămas închistaţi într-o imagine veche. Italia lui Prandelli, e necesară această asociere, Italia lui Prandelli deci a arătat extrem de bine contra Spaniei. Deşi pleca, să recunoaştem, cu şansa a doua.
Felul în care a arătat Italia contra campioanei mondiale invită, pentru cine nu ştia, la redescoperirea clasei lui Prandelli. Toată lumea s-a arătat surprinsă de modulul Spaniei, fără atacant. Toată lumea mai puţin selecţionerul italian, care, după felul în care şi-a alcătuit echipa, a intuit totul perfect. Coborîrea lui De Rossi între cei doi “centrali”, ca omul de mijloc într-o linie de 3, plus plasarea lui Giaccherini la mijloc spre stînga, iată două exemple de strategie mai degrabă ofensivă. Cu cei doi, Italia a cîştigat o construcţie limpede a fazei de atac şi, mai ales, o densitate notabilă în cea mai puternică zonă a Spaniei, cea de creaţie, mijlocul. Italia a dominat tactic trei sferturi de meci, de parcă spaniolii habar n-aveau pe cine au în faţă sau, mai probabil, şi-au privit cam de sus adversarul. Campioana mondială a avut un singur stres, Pirlo, de unde şi sacrificarea lui Sergio Busquets cu marcaj poziţional la jucătorul lui Juve. În rest, Italia a avut posesie, a dominat terenul, a ratat ocaziile. Adaptabilitatea facilă la sistemul 3-1-4-2, folosit în Serie A de multe echipe, inclusiv de două din Top 5, Juve şi Napoli, arată că “azzurrii” au lucrat temeinic la aspectul tactic.
Ceea ce Spania n-a prea făcut. Spania a fost o confuzie generală pînă la intrarea lui Torres. Del Bosque a încercat să joace precum Guardiola la Mondialul Cluburilor. Lui Pep i-a ieşit atunci cu Santos, în finală, doar că Del Bosque a uitat că fundaşii italieni sînt cei mai buni din lume atunci cînd au toţi adversarii î
