Reconstruind in amanuntime, cautind fidelitatea fata de istorie, regizorul neglijeaza cu buna-stiinta pulsiunile unei drame realiste rotunde; isi provoaca spectatorul la un alt tip de participare, cognitiva, in care luarea in primire a faptelor, a ce s-a intimplat, sta mai presus de satisfactia artistica. Ocupindu-se de rezistenta anti-comunista din Muntii Fagarasului, Constantin Popescu face acest film in credinta ca povestea partizanilor trebuie spusa. Barbatii care au ales sa lupte ca niste "banditi" in jurul lui Ion Gavrila Ogoranu au rezistat din 1949 pina in 1957. Chiar daca, intr-un interviu recent, scenaristul si regizorul declara ca nu este istoric, ci realizator de filme, Portretul luptatorului... e un act de vizibilizare a unei istorii existente pe hirtie, a carei relevanta pentru calitatea de luptator al zilelor noastre nu fusese inca fixata. In ciuda oboselii crescinde cu care au ajuns sa fie privite incercarile de re-actualizare a abuzurilor comuniste, misiunea lor sau, ne-generalizind, misiunea acestei incercari poate fi, dincolo de istoria la care publicul vibreaza sau nu, conturarea unor modele de caracter care sa serveasca acum, in vremurile noastre. Intr-o societate model, sa spunem societatea suedeza, ce atinsese la un moment dat echilibrul dintre democratie si statul social, Lukas Moodyson priveste cu simpatie si caldura utopiile de stinga ale hipiotilor suedezi (Tilsammans - Impreuna, 2000) sau cauta in afara tarii sale, pentru a comenta exploatarea imigrantilor pe piata neagra a muncii (Lilya 4-Ever, 2002). Reactiile regizorului roman implicat politic sint dureros indreptate spre interior. Aici, in aceasta tara, este ceva de comentat, ceva din trecut, care e relevant acum; ceva puternic, dramatic, ce poate servi ca model. Dupa capturarea intregii sale bande in 1957, Ion Gavrila Ogaranu a mai rezistat inca 20 (douazeci) de ani singur. Ultimul in