Încercarea optzeciştilor de a reabilita proza scurtă nu pare să fi avut efect pe termen lung. Publicul e în continuare atras mult mai mult de roman, criticii caută tot în roman măsura talentului unui scriitor, iar autorii de proză scurtă şi buni, şi constanţi sînt foarte puţini. Din cei optsprezece scriitori care s-au aruncat în luptă pe terenul (minat?) al prozei scurte o dată cu Desant '83, exceptîndu-l pe Mircea Nedelciu care nu mai e, doar Ioan Lăcustă, Cristian Teodorescu şi Mircea Cărtărescu au supravieţuit ca povestitori. Ioan Groşan şi-a reeditat de curînd Caravana cinematografică şi pare ieşit din cărţi. Nouăzeciştii dădeau semne, la un moment dat, prin Ioana Drăgan, Răzvan Petrescu, Răzvan Rădulescu sau Adrian Oţoiu că vor avea o respiraţie mai lungă decît antologiile anuale ale lui Dan-Silviu Boerescu. Excepţia se numeşte Răzvan Petrescu, cel mai bun dintre ei şi, cu trei volume de proză scurtă apărute în şapte ani, profesionistul absolut al genului. Figură aparte mai fac Tudor Octavian, specialistul nostru în schiţă, şi Radu Paraschivescu, probabil singurul care i-ar putea sta alături lui Răzvan Petrescu. Dintre ultimii veniţi, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Bogdan Suceavă, Sorin Stoica şi Veronica A. Cara au fiecare cîte un volum de povestiri foarte bun. Rămîne de văzut cîţi dintre ei se vor mai întoarce la proza scurtă, căci, între timp, toţi s-au apucat de roman (şi n-au făcut-o rău deloc). Asta în timp ce mulţi alţi tineri scriitori de proză scurtă sînt încă nedebutaţi în volume individuale. Cu alte cuvinte, în ciuda unor reuşite incontestabile (se poate alcătui o excelentă antologie post-'89), proza scurtă pare să fi rămas la noi tot o formulă de tatonare, intermediară, abandonată după un singur volum chiar şi de cei mai talentaţi prozatori.

Am făcut excursul de mai sus motivat de lectura plăcută oferită de cel