● Katalin Varga (România-Ungaria-Marea Britanie, 2009), de Peter Strickland.
Povestea realizării filmului Katalin Varga este una frumoasă: regizorul britanic Peter Strickland l-a filmat din propriii lui bani (veniţi în urma unei moşteniri), în Transilvania, cu actori români de limbă maghiară; rămas fără fonduri pentru faza de postproducţie, el a fost salvat de producătorii români Oana şi Tudor Giurgiu. O poveste frumoasă, deci. Ea ar fi încă şi mai frumoasă dacă filmul ar fi unul de reală valoare artistică. Numai că, din păcate, nu e. E povestea unei femei, Katalin Varga (Hilda Péter), care îşi ia băieţelul şi pleacă din satul ei atunci cînd soţul ei (Florin Vidamski) află că băieţelul (Norbert Tankó) nu e şi al lui. Băieţelul provine dintr-un viol. Katalin îi găseşte pe făptaşi. Pe unul (Roberto Giacomello), care încearcă să o seducă din nou, îl ucide. Pe celălalt (Tibor Pálffy), care regretă fapta şi a devenit un om de treabă, îl cruţă. Dar prietenii primului violator, care i-au luat urma, nu sînt dispuşi s-o cruţe pe ea.
E clar că filmul aspiră la conotaţii de tragedie clasică şi că regizorul debutant a văzut Transilvania ca pe un decor numai bun pentru asta " o lume suficient de tradiţională, de arhaică, pentru a putea "duce" conotaţiile respective. Dar nu s-a obosit (sau n-a ştiut cum) să plaseze ca lumea această dramă, s-o integreze cu adevărat în decor, să adauge, la osatura poveştii pe care şi-a imaginat-o, carnea observaţiei întreprinse la faţa locului, privitoare la cum vorbesc şi la cum se comportă, de fapt, oamenii de acolo. Katalin e o idee livrescă despre o ţărancă răzbunătoare: o idee livrescă, nu o ţărancă posibilă. Arată ca o boemă de la oraş (basmaua, fusta şi cizmuliţele ei ar putea foarte bine să provină de la Hippie Hippie Shake) şi, atunci cînd îşi ţese plasa în jurul celor care au violat-o (şi care n-o recunosc imediat), e