După hip-hop, a venit, se pare, rîndul manelelor să fie obiectul curiozităţii şi evaluărilor publice. De unde au mai apărut şi astea, ce-i cu ele, şi aşa mai departe. S-a descoperit astfel, cu candoare, că vin din Turcia - dar nu sînt "adevăratele" manele, au ripostat imediat cei mai avizaţi. Judecînd însă eu după ce-mi povesteşte nevastă-mea, mai expertă în această materie, s-ar zice că fenomenul nu este nici atît de nou şi nici atît de specific pe cît ar lăsa să se înţeleagă această ultimă "descoperire". Chiar înainte de '90, economia subterană a muzicii de nuntă începuse să promoveze o "muzică populară" cu inflexiuni orientale - "turcită", cum spuneau deja unii pe atunci - venită, se pare, mai ales pe linie sîrbească. Dacă nu erai de la ţară, o puteai asculta pe casetele înregistrate pe la nunţi sau prin trenurile de noapte, cîntată de tinerii ce plecau în armată. Industria subterană a casetelor-pirat cu acest gen de muzică nu a făcut decît să înflorească după 1990. Fenomenul nu este limitat nici în spaţiu. Este suficient astfel ca cineva să privească puţin peste Dunăre şi va descoperi la vecinii noştri bulgari foarte populara chalga - care înseamnă pur şi simplu "muzică" în turceşte - şi care face acelaşi gen de furori ca şi "româneştile" manele. Punînd lucrurile cap la cap, s-ar putea vorbi astfel - dincolo de bine şi rău - de un soi de modernizare a muzicii populare devenită muzică "de piaţă". Interesant este faptul că aceasta (re)abilitează o "sensibilitate otomană", ca să spunem aşa, mişcată de chemarea Orientului, dar
ambalată după toate regulile de piaţă occidentale. În timp ce ochii privesc spre Vest, body language vorbeşte, se pare, idiomuri balcanice. Ar fi însă o greşeală să generalizăm. Astfel, hip-hop-ul continuă să promoveze o sensibilitate urbană frustrată şi revendicativă, descinsă din muzica şi filmele americane consumate în cartierel