La sfarsitul lunii septembrie, Bucurestiul va gazdui cea mai importanta reuniune la cel mai inalt nivel din istoria sa Ð Summitul, pardon, Sommet-ul Francofoniei. "Importanta" nu se refera aici la calitatea deciziilor ce urmeaza a fi luate sau la greutatea consecintelor acestora, ci la cantitatea (in jur de 60) prezentei in acelasi timp a unor sefi de stat sau de guvern la Bucuresti. Din punct de vedere organizatoric poate fi un cosmar pe care sunt convins ca il traieste deja secretarul de stat Cristian Preda si il vor trai in acele zile si bucurestenii. Dar, pe de alta parte, cat poate fi de greu, de vreme ce precedentul sommet s-a desfasurat acum doi ani la Ouagadougou, in Burkina Faso? Din punctul de vedere al politicii internationale, "francofonia" este un moft. Influenta internationala a organizatiei tinde, helas!, spre zero, de vreme ce, in afara de Franta, cei mai importanti membri sunt Canada, Belgia si Elvetia. A fost creata in 1970 ca replica la Commonwealth-ul britanic, ca o forma noua de cooperare intre fosta metropola si fostele colonii. Intre timp, pe lista membrilor au aparut tari noi precum Romania, dar si Bulgaria. In ceea ce o priveste, Romania isi datoreaza modernitatea institutiilor si limbii intr-o masura buna culturii franceze, dar, intre timp, lucrurile s-au schimbat. Comunismul a taiat in mod brutal legaturile istorice cu Franta iar atunci cand zidurile au cazut, romanii s-au indreptat catre un alt model, cel anglo-saxon. Astfel ca, in pofida a ceea ce scria zilele trecute un ziarist britanic care isi face probabil documentarea la pub, cum ca in Romania nu s-ar studia engleza mai deloc, astazi tara noastra este mai anglofona ca niciodata. Aceasta particularitate culturala postrevolutionara se regaseste, in mod fericit, si in optiunile de politica externa a Romaniei, adica in prioritatea pe care o acorda relatiilor cu Statele Unite si Marea