El este evreu. Ea, turcoaică, născută și crescută în Turcia. Rar mi-a fost dat să văd o familie de români atât de frumoasă! Ca vârstă ar fi putut să-mi fie părinți, dar sunt în multe privințe mai tineri decât mine. Adică mai repede mișcători prin lumea în care trăim, mai adaptabili la vremuri, mai pricepuți în înțelegerea felului în care se petrece mersul nostru prin timp și mersul timpului prin viața fiecăruia dintre noi. Povestea lor de dragoste, căci despre o astfel de poveste este vorba, n-a primit dezlegare, ca să poată exista, nici de la Sfântul Valentin, nici de la Dragobete. Pe atunci, cam pe la începutul după-amiezii vecului trecut, când ei s-au cunoscut, sfinții americani nu dăduseră încă iama în calendarele noastre, era o dictatură cruntă a inimilor, ceea ce vrea să însemne că acestea făceau cam tot ce le trecea prin cap, jandarmul Dragobete nu se amesteca mai deloc. Prin urmare, tânărului gazetar Carol Roman i-a căzut cu tronc turcoaica Melike, care nu știa prea multe lucruri despre România. Despre limba română nici atât. Nu numai că le-a învățat aproape la perfecție pe amândouă, dar a ajuns să facă din ele prima sa dragoste, o dragoste atât de mare încât eu românul neaoș, zămislit din țărâna de aici și alăptat în pruncie la țâța limbii de aici, n-aș avea îndrăzneala să zic ceva de rău despre patria noastră comună. Mi se întâmplă  câteodată să-i mai spun câte una de la obraz țării în care m-am născut, iar Melike să mă audă și să mă certe cu privirea. O ascult și mă rușinez de fiecare dată. Este ca și cum m-ar certa toți  poeții români pe care dumneaei i-a tradus în limba turcă.

Mirarea legată de acești doi oameni, care-și spun mai departe povestea de dragoste, este că ei rămân cu mult în urma vârstei pe care o au trecută în hârtii. Ar trebui, dacă e să dăm crezare acestora, să ni-l închipuim pe Carol Roman ieșit de o grămadă de ani la pensie