La Cannes, competiția continuă cu filme bine făcute, care au șanse mari la premii, dar și cu producții care au greșit adresa...

E halucinant câte Cannes-uri se desfăşoară în paralel, fără nici o comunicare între benzile de alergare! Unii sunt toată ziua la filme, alţii doar în întâlniri de afaceri, alţii numai la party- uri şi la spa-uri! Chiar şi la nivelul presei, printre cei 5000 de jurnalişti acreditaţi, sunt unii care au în fişa postului doar mondenităţile, rochiile vedetelor, cine a mai venit, cine a mai plecat, sau faptele diverse care zguduie Croazeta; un tip care trage cu un pistol, ca să se audă, în timpul unei emisiuni în direct, sau nişte bijuterii de un milion de euro furate dintr-un hotel, se bucură de o urgentă popularizare planetară, mai mult decât nişte filme, la care a muncit atâta lume!

Numai în Franţa se fac, pe an, în jur de 200 de filme, dintre care peste 150 mor în anonimat, fără să se vorbească despre ele, fără să reuşească să-şi facă drum la public! Aşa că festivalul e, pentru cei aleşi, o formidabilă vitrină publicitară, de care trebuie să profite la maximum. Ore în şir, autorii unui film, au n-au chef, sunt obligaţi, la propriu şi la figurat, să dea interviuri în neştire, pe bandă rulantă, în care repetă aceleaşi lucruri - dar niciun sacrificiu nu e prea mare, pe altarul box-office-ului!

Una albă, una neagră...

Competiţia continuă să vină cu filme interesante, bine făcute, „palmabile”. De pildă, japonezul „Aşa tată, aşa fiu”, de Kore-Eda Hirokazu, care ar merita să ruleze şi la noi, ţine sala, are umor, are prospeţime, are fineţe psihologică şi are o poveste „universală”. Peste două familii fericite cade, într-o zi, un trăznet: băieţeii lor, acum în vârstă de şase ani, au fost schimbaţi, la naştere, la maternitate, între ei! Vor fi schimbaţi încă o dată, între cele două familii? Poţi să-ţi laşi propriul copil să ţi-l cre