Auzisem de serviabilitatea inegalabilă a negustorilor turci. Auzisem de minunatele mâncăruri otomane, cu oaie şi legume. Auzisem de indimenticabilele dulciuri din vitrinele Istanbulului. Şi de pâinea cea fără egal... Deci, eram vaccinat, cum zic golanii. Şi totuşi, socoteala de-acasă...
S-o luăm pe rând. Primum, ospitalitatea şi politeţea negustorilor de-acolo e reală, numai că, după doar o zi de stat în capitala Turciei, începe să te agaseze. Nu te poţi uita în vitrina unui magazin mai mult de 3 secunde, că şi iese un brunet din prăvălie şi trage de tine să intri şi să cumperi! Asta-i hărţuire comercială, nu mai e politeţe sau spirit negustoresc! Ce-ar fi ca directorii de teatre să tragă de mânecă spectatorii virtuali, arătându-le piesa în care apare Răduleasca filmată, ori librăresele să tragă posibilii cititori în incinta librăriei şi să le vâre, cu sila, în braţe, cărţi de Emil Brumaru? Nu e normal nici să te violenteze purtătorii de fes, sub pretextul că îţi oferă un gheşeft!
Apoi, mâncărurile: primul local în care am intrat, destul de modest, afişa meniu la numai 13 lire; am calculat că două meniuri (eram cu soţia) fac 26 de lire, cu bacşiş – 30 (adică, 20 de dolari). Nu ar fi fost scump. Dar am cerut o tărie locală, în deschidere: ne-au adus raki, care sună a rachiu, dar e, de fapt, mastică. Şi numai mastica făcea aproape cât două meniuri! (tăriile sunt scumpe, acolo: cel mai ieftin e coniacul lor, cam la 50 de dolari sticla de 700 ml.!). Supa era puţină şi mediocră (un fel de legume pasate, în care s-a pus orez); friptura era de pui, nu grozavă, cu garnitură de orez şi 6 cartofi pai, fără gust; berea era 3 lire sticla... Şi experienţa neplăcută nu a fost unică.
Am mâncat bine, dar la un restaurant chinezesc – unde, fireşte, se terminase porcul. Iar ospătarul – un bătrân cu Parkinson, cam de 80 de ani, la plecare mi-a şoptit că servic