Maniheismul nevrotic al reacţiilor care au însoţit dispariţia fizică a lui Adrian Păunescu arată că o discuţie lucidă despre „locul şi rolul“ său e, deocamdată, foarte dificilă. Cu unele excepţii notabile, de la cîteva excelente intervenţii on-line ale unor scriitori care l-au cunoscut (Dorin Tudoran, Nora Iuga) pînă la textele lui Cornel Ungureanu, Claude Karnoouh, Adrian Cioroianu, Octavian Soviany sau Bedros Horasangian, între alţii. În discutarea unei asemenea chestiuni, dacă eviţi să simplifici tezist o realitate îngrozitor de complicată, devii, în ochii maximaliştilor (dogmaticilor?) etici de serviciu, suspect, relativist moral, nostalgic ceauşist ş.a.m.d. Politizate propagandistic, unilaterale şi reduse, exasperant, la stereotipuri atît eroizările, cît şi diabolizările postume au rămas captive resentimentelor antedecembriste sau clişeelor militante ale anilor ’90. Un bun diagnostic al acestei stări de lucruri a fost formulat de Vasile Ernu într-un excelent comentariu „la temă“ de pecriticatac. Cîteva opinii din reviste şi bloguri Am scris eu însumi drastic despre fenomenul Păunescu, de care mă despart nu doar opţiuni ideologice. Mi-am recitit, după trista dispariţie a poetului, textele din În căutarea comunismului pierdut (2001) şi Explorări în comunismul românesc I (2004) şi, dincolo de unele erori factuale (nu Păunescu i-a luat primul interviu lui Eliade în presa românească poststalinistă, ci Marin Sorescu, înLuceafărul din 1968 etc.), ceea ce am a le reproşa e parţialitatea polemică. Pe atunci însă poetul era viu şi în putere, chiar „la putere“. Astăzi însă, cînd nu mai e printre noi, putem privi mai bine şi dinspre celălalt versant un fenomen ce va trebui reţinut nu doar de istoria literară şi culturală, ci de istoria epocii pur şi simplu. În fapt, Păunescu nu poate fi înţeles printr-o logică a lui sau/sau, ci printr-o logică a lui şi/şi. Iată ce scr