Dintre marii compozitori ale căror creaţii umplu astăzi sălile de concert, nici unul nu rămîne mai puţin cunoscut decît Händel. Dacă afirmaţia pare forţată, este suficient să privim la zecile de opere niciodată cîntate. Lăsînd la o parte festivalurile occidentale de muzică veche, venite pe turnanta ultimelor decenii şi care respiră aerul rarefiat al complicităţii de enclavă, şansele unei repoziţionări în conştiinţa publică a saxonului naturalizat englez scad dezolant de mult. Deşi cunoscătorii au căzut de mult de acord că paginile cele mai expresive şi mai reprezentative se găsesc în Rinaldo, Ariodante, Giulio Cesare şi Xerxes, nimeni nu se grăbeşte să le facă dreptate. Înainte de a căuta explicaţii, merită să ne punem întrebarea: „La ce bun?“. O recuperare de asemenea proporţii, care priveşte nici mai mult, nici mai puţin decît corpul unei creaţii, presupune existenţa unei imagini prezente distorsionate asupra subiectului. „Cîntecul“ lui Händel sună în reverberaţia memoriei ca un marş triumfal: corul Aleluia din oratoriul Messiah şi suitele Muzica apelor şi Focuri de artificii. Doar prima suită fusese scrisă, iar oratoriile mai aveau de aşteptat cîţiva ani, atunci cînd, în 1739, Händel a devenit primul compozitor căruia i s-a ridicat o statuie în timpul vieţii. Britanicii, care-l adoptaseră cu entuziasm pe corpolentul şi prolificul cosmopolit, vedeau în el cel mai mare creator de operă, chiar dacă recunoaşterea valorii nu era dublată întotdeauna şi de un entuziasm pe măsură. S-a spus că Händel şi-ar fi ruinat sănătatea şi şi-ar fi consumat o mare parte din inspiraţie încercînd să-i cîştige pe insensibilii londonezi pentru cauza genului liric italian. Nimic mai fals, de vreme ce o altă calitate sănătoasă a lui Georg Friedrich – devenit George Frideric – era pragmatismul. Alegînd Londra ca reşedinţă permanentă în 1712, el s-a simţit irezistibil atras de piaţa