Duminică se împlinesc 47 de ani de la ultimul meci la Steaua al celui mai mare “lord” pe care l-a avut, vreodată, echipa: Alexandru Apolzan

Gică Popescu Întîiul, cel mai prîslea antrenor-campion din fotbalul nostru, iese trist. A ratat, la mustaţă, titlul, contra Petrolului. Ce să le spună băieţilor mai mult decît un “Asta este!?!”. Înăuntru, în vestiar, “Piţi” Apolzan fierbe. Se ridică în picioare. N-a vorbit urît în viaţa lui, nu va sudui nici acum. Firele de păr, date cu briantină, nu se mişcă. Nu se mişcau nici pe gazon, cînd dădea cu capul, atît de fin mîngîia mingea. “În genunchi!”, urlă. “Toată lumea în genunchi! Acum!!!”, porunceşte “căpitanul”. “Sfinxul” Alecsandrescu, Bone, “Crăcănel” Constantin, Fraţii Zavoda, Costică Toma, “Ţopică” Voinescu, “Totoşu” Onisie, Imi Ienei, Tătaru cel Mare, Monumentele, oamenii cu peste 1.000 de meciuri la echipă, se uitâ strîmb. “O fi luat-o razna?”. “În genunchi! Luptaţi pentru CCA, bă, nerecunoscătorilor, pentru CCA!!! Ar trebui să fiţi mîndri!!! Să va fie ruşine! Nimeni nu iese de aici pînă nu juraţi că luăm urmâtoarele campionate. Juraţi!” Pereţii se cutemurâ, dar legămîntul se face. E a 10-a zi de Cireşar, ‘59, undeva la Arad, după meciul cu UTA…59-60 şi 60-61 sunt ai CCA-ului.

“Tatăl” Kaiserului

Despre Beckenbauer se zice că a fost primul libero din lume doar pentru că germana lui Goethe e mai vorbită decît româna lui Eminescu. Atît. În rest, “Piţi” e “descălecătorul”, într-o vreme în care “Adidas” abia făcea ochi, iar Apolzan scotea 11, 1 pe sută “echipat” cu ghete cu cuie în loc de crampoane. Fusese ucenic-strungar la mecanica uşoară, la “Titanii”, şi-şi desenase, pe perete, ca tenismenii, un pătrat unde era obligat să trimitâ, de 300 de ori, “cîrpa”. Vremuri grele, de război, de foamete. “Un an am mîncat numai mazăre. Atît. Mazăre!”, îşi aducea aminte. “Muncitorii puneau mînă de la mînă ca să ne