Aceasta este istoria pe scurt a reinventării şi a transformării unui brand, de la bicicleta proletară, promisă drept cadou premianţilor din comunism, la vehiculul postmodern, lucios şi colorat de astăzi, menit să fascineze şi să întoarcă privirile pe stradă.

Multe dintre amintirile Doinei Ulmanu s-au şters. Mai ales cele din copilărie, majoritatea rămase precum nişte combinaţii difuze de culoare, miros, gust şi atingere, nu ca povestiri bine conturate, demne de a fi redate generaţiilor viitoare. Dar această amintire a rămas.

Avea 7 ani, se întâmpla în 1985. Stătea acasă. Era vară, ea tocmai luase premiul I la şcoală şi aştepta, cu scepticismul pe care numai un copil care a trecut prin destule dezamăgiri de acest fel îl poate avea, sosirea părinţilor. Nu mai ştie cât a stat în faţa geamului, privind în spatele blocului, la drumul îngust ce-şi făcea loc pe lângă un banal punct de termoficare din Bucureşti.

Într-un final, când a sesizat siluetele părinţilor apropiindu-se din depărtare, cu tatăl ducând în mâna dreaptă un obiect generos ca dimensiune, s-a desprins de la geam, a alergat prin toată casa, fără vreun scop precis, a chiuit de câteva ori şi a început să sară în sus.

Aşa au găsit-o părinţii, la intrarea în apartament. O copilă sărind şi chiuind, pregătită să intre în posesia celui mai râvnit cadou, răsplata unui an trăit sub zodiile „Voi fi cuminte“ şi „Voi lua numai note mari la şcoală“.

Abandonul temporar

Aceea a fost ziua în care Doina Ulmanu a făcut cunoştinţă, oficial, cu bicicleta Pegas. Nu şi prima întâlnire, pentru că mai făcuse câteva ture pe „bicla“ unui băiat de la scara de lângă, la finalul unor rugăminţi istovitoare şi ale unor schimburi de obiecte clar în defavoarea ei. Toate acestea aveau însă să se termine în acea zi de vară. Gata, bicicleta asta roşie va fi a ei, va merge peste tot cu ea, toată vacanţa, apoi,