Una din primele conditii ale relansarii economice, dupa cincizeci de ani in care statul a controlat totul, trebuia sa fie atragerea investitiilor straine. Dupa 1989, tarile din fostul bloc comunist au adoptat strategii diferite, care si-au aratat sau nu roadele, in mai bine de zece ani de la instaurarea unor regimuri democratice. Se stie foarte bine ca, la capitolul investitiilor straine, Romania se afla undeva in coada plutonului, raportat la fostele tari comuniste. Motivul principal il constituie instabilitatea climatului economic si politic, in care cele doua se intrepatrund, intr-un tot unitar specific romanesc. In Romania post-decembrista, clasa politica a invatat din mers cum sa faca politica, iar majoritatea oamenilor politici aparuti dupa 1990 au invatat cum sa faca bani. A contat, in primul rand, imbogatirea rapida a unui mic numar de "intreprinzatori", caci Romania anilor nouazeci avea nevoie de miliardari, pentru a se alinia la standardele mondiale. Interesul atragerii unor investitii straine a fost uitat, iar rezultatele negative nu au intarziat sa apara. Privind lista societatilor din Iasi care au beneficiat de colaborari sau au fost cumparate de firme din exterior, nu poti spune daca te cuprinde mirarea sau indignarea. Pot fi numarate pe degete numai patru investitii din categoria celor "mari" (termenul este relativ): investitii in industria alimentara (Unirea SA), metalurgica (Tepro), chimica (Terom) si farmaceutica (Iassyfarm). Privind cu atentie aceasta enumerare a investitiilor mari, se observa ca una poate fi eliminata din start: ceea ce se dorea a fi una din cele mai reusite privatizari din domeniul metalurgiei s-a dovedit a fi o adevarata catastrofa, ce a adus numeroase prejudicii statului roman. Raman, asadar, in schema, numai trei nume, alaturi de alte cateva investitii de volum mai mic, la care se adauga puzderia de pseudoinvestitori, ca