In fiecare duminica, mama lui Vasile B. punea pe masa cu un chiuit de triumf placinta trimisa de tante Mili. Cu toate ca placinta era la fel ca aceea trimisa cu o duminica in urma, toti ai lui scoteau un "O-ho-ho-o!" mai mult decat admirativ.

La varsta de cinci ani, cand a constientizat relatia dintre ziua de duminica, tante Mili, marea placinta galbena din mijlocul mesei si behaiala casei ca pe un fapt tot atat de definitiv ca scurgerea timpului sau schiopatatul bunicii, Vasile B. si-a dat seama si de handicapul emotional cu care se nascuse. Pentru toti placinta era din ce in ce mai buna, numai pentru el nu. Si de-ar fi fost doar asta, dar si extazul ce-l manifestau mama, tata, unchii, matusile si bunica schioapa era tot mai mare, in vreme ce lui Vasile B. placinta ii placea tot mai putin.

Dac-ar fi cunoscut-o pe misterioasa tante Mili sau macar motivul pentru care femeia le trimitea cu atata regularitate placintoiul de duminica poate ca lucrurile s-ar mai fi lamurit. Si sentimentul de izolare care il urmarea ar fi disparut. In capul lui Vasile B., in ciuda numelui de alint, potrivit pentru o ruda indepartata micuta si bolnavicioasa, tante Mili nu reusea sa capete si un chip. Pe la sapte ani i s-a spus ca tante Mili tocmai trecuse pe la ei ca sa se asigure personal ca le placea placinta. Apoi, in mai multe randuri, Vasile B. ratat de putin ocazia de a o intalni. "Cum de n-ai vazut-o - intreba mama cu o voce plina de un repros trist, ca la banuiala unei minciuni indelung ascunse - pai acusica a fost aici?! Ei, lasa, c-o sa-i spunem noi odata lui tante Mili sa stea pana ce-o sa vii si tu".

Acest repros incarcat de subintelesuri pedagogice ii lasa lui Vasile B. senzatia ca forteaza, prin lipsa lui de intuitie, de simt al momentului o conventie mai presus de intelegerea unor oameni obisnuiti. Ca tante Mili se pogora pe o raza dintr-un neant sacru