Recunosc fiecare detaliu. Pipăi mobila ca să mă conving că e aceeaşi de acum 30 de ani - şi este! Salteaua? Nu, salteaua e nouă - ar fi fost cam greu să reziste atîta amar de vreme. Televizorul este nou şi el, micuţ, dar străin şi color. Patul, dulapul, reproducerile de pe pereţi sînt însă neschimbate, chiar şi apa care picură mărunt din oglinda de la baie şi-ţi cade în cap cînd te speli pe dinţi pare a fi aceeaşi. Hotelul din oraşul adormit... Cobor la restaurant. Am un sentiment ciudat de învingător. Cînd ajungeam aici după o lună-două de teren prin sate şi, printr-o pilă la "judeţeană", prindeam o cameră, mă simţeam mic şi umil, ca un intrus în lumea celor mari. Îmi aduc aminte că o dată, fiind văzut în compania unui tovarăş important, chelneriţa a crezut probabil că oi fi şi eu vreun tovarăş de la centru şi mi-a dat la micul dejun o omletă. O omletă! O ţin minte şi acum ca pe cel mai mare răsfăţ de care am avut parte în aceste locuri şi în acele timpuri. Acum pot să comand singur şi două omlete, dacă vreau, pot să comand orice, ca şi grupul de tovarăşi care beau la masa din "separeu", la fel de neschimbaţi ca şi mobila. Acum sînt egalul lor. Mare lucru şi democraţia asta! Mă uit mai bine la grupul de la masa alăturată. Nu, nu sînt aceiaşi ca acum 30 de ani - recunosc cîţiva baroni locali printre ei, pe care nu ţin minte să-i fi văzut pe vremuri. Şi totuşi, seamănă îngrozitor, au aceleaşi fizionomii, rîd la fel şi se scarpină pe burtă cu acelaşi aplomb. Uite-l şi pe Gigi Grasu' printre ei! Aflu mai tîrziu că nu mai este securistul hotelului, ci patronul acestuia şi că şi-a schimbat Dacia cea neagră cu un Mercedes negru. În rest, arată neschimbat. Acum, ca şi atunci, îţi dă impresia de stăpîn al casei, afabil cu cine trebuie. Mă trec nostalgii cu fiori reci pe şira spinării. Comand, provocator, un whisky. Chelneriţa mi-l aduce în cel mai firesc mod cu putinţ