Recunosc: sunt ceva mai mult decât pasionat de subiectul relaţiei dintre religie şi ştiinţă, sunt chiar obsedat de el. A fost, de altfel, punctul principal de plecare al actualei rubrici.
De când a început să mă preocupe această temă, ajungând să visez chiar la un ecumenism generalizat în care, pe de o parte, toate religiile lumii vor ajunge să se accepte una pe alta, ba chiar să săvărşească împreună cea mai importantă Lucrare cu putinţă, şi anume spiritualizarea omului, iar pe de altă parte se vor şterge toate barierele, toate nefireştile conflicte şi rivalităţii dintre religie, ştiinţe şi arte, am aflat, mi-am limpezit ori mi-am amintit o mulţime de lucruri interesante:
- că marea schismă religie-ştiinţă acoperă doar vreo cinci secole din existenţa multimilenară a fiinţei umane (indiferent dacă te raportezi la calendarul darwinian sau la un calendar religios, cel puţin câteva mii de ani tot sunt de la apariţia omului);
- că problema relaţiei religie-ştiinţă nu numai că s-a pus încă din antichitate (şi probabil chiar dinainte), dar a fost şi lămurită, măcar parţial, de pe atunci, de pildă în Dialogurile lui Plutarh;
- că ruptura din Evul Mediu a fost provocată mai degrabă de nevoia ştiinţei de a se autonomiza pentru a se dezvolta decât de obscurantismul (real) al unei părţi a Bisericii;
- că astăzi eforturile de reapropiere se fac din ambele părţi - de fapt ar trebui să spunem din toate părţile, pentru că Biserica nu e una singură (din păcate);
- că sunt foarte rari, în istoria ştiinţei, cercetătorii care să nu fi crezut în Dumnezeu;
- că sunt din ce în ce mai rari clericii care să nu accepte majoritatea afirmaţiilor ştiinţelor;
- că sunt destul de multe cazurile de "dublă specializare", oameni care sunt teologi, chiar preoţi, şi în acelaşi timp filozofi sau specialişti într-o ştiinţă;
- că marii învăţători ai