Două motouri au traversat istoria noastră. Unul dintre ele, Nihil Sine Deo (Nimic fără Dumnezeu) a fost aşezat şi de primul Rege al României, Carol I, pe emblema tinerei case regale, cu 130 de ani în urmă. Cel de-al doilea la care vreau să fac referire aici ne-a fost adus de romani, atunci când au pornit războaiele de cucerire a Daciei, cu 1.900 de ani în urmă: Nihil Sine Panem (Nimic fără pâine). Şi era, pe vremea aceea, pământul ăsta un întins grânar, pe care-l râvneau toţi din jur!
Una dintre reţetele vechi ale acestui pământ e „azima”, pâine simplă, pregătită din făină, tărâţe şi seminţe. Se amestecă un kilogram de făină de grâu cu 500 g tărâţe de grâu, o lingură de sare grunjoasă, susan, mac, migdale sau nuci (măcinate), apă (sau borş de tărâţe) şi-o nucă de drojdie sau de „aluaţel” (aluat rămas de rândul trecut, dospit în apă caldă). Se frământă până se obţine un aluat consistent, se lasă la dospit, apoi se întind lipii (azime) care se coc la cuptor, la ţest sau în gura sobei, timp de 40-50 de minute, la foc potrivit. Azimei coapte în gura sobei i se mai spunea şi „de cenuşă”, iar după legendă ea dădea puteri feţilor-frumoşi.
Azi, pământul pârjolit geme, iar pâinea anului viitor stă la mâna sorţii, a soarelui, a ploii pe care nu ne-o aduc nici procesiunile cu icoana Sfintei Filofteia (poate doar jocul „paparudelor” să mai salveze o ţară care şi-a distrus agricultura, cea care fusese principalul ei atu vreme de două milenii). Ne-am născut în mijlocul Universului Pâinii, dar ne întrebăm dacă anul ce vine vom mai avea pâine să punem pe masă. Urmăream ştirile despre întâmplările ultimelor zile: pe de o parte, seceta prelungită, gata să compromită recoltele viitoare, şi procesiunile religioase pentru a cere cerului să se îndure şi să trimită ploaia.
Neputinţa ţăranului român care zdrobeşte cu ciocanul bulgării de pământ, neputând
