Ani de zile, am nutrit iluzia că istoria decorativă predată în şcoli, că stilul propagandist de a prezenta evenimentele trecutului erau o creaţie a comunismului. Etapa formării mele a concis cu ecloziunea naţional-bolşevismului, cu goana disperată după priorităţi şi întâietăţi româneşti. Din zorii Antichităţii, până la naşterea la Scorniceşti a lui Ceauşescu trebuia să avem o istorie permanent triumfătoare, acut expresivă şi violent curajoasă, alcătuită din figuri una şi una - un fel de sfinţi ce nu ezitau să ia în mână spada pentru a apăra brazda strămoşească...
Ulterior, am constatat că istoriografia şi ideologia comunistă nu inventaseră nimic. Stilul bombastic, lăudăroşenia calpă, lipsa de logică şi credibilitate erau apanaje ale "marii şcoli istorice" din veacul al nouăsprezecelea şi continuată până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Nu-mi trece prin minte să contest meritele acestor istorici. Unii dintre ei - precum Iorga - sunt absolut geniali, posesorii unei ştiinţe şi ai unui talent literar colosale. Alţii, precum Xenopol şi Pârvan, s-au dovedit capabili de mari construcţii intelectuale ce te copleşesc prin ştiinţa de a controla o imensă masă de informaţii şi documente. Cu toate acestea, istoria noastră continua să fie privită drept un lanţ (eventual tricolor) de triumfuri şi sărbătoriri, în care câte un cuvânt mai nefericit tulbură muzicalitatea astrală a discursului istoric-standard.
Aşa cum Ceauşescu era întruparea unui Zelea-Codreanu mai guraliv şi mai puţin chipeş, istoricii din vremea lui au luat măştile carnavalesc-hidoase ale unui cor de lăudători ai "gliei" şi isprăvilor unice ale strămoşilor. Nu tu dramă, nu tu durere - doar victorie după victorie, până la apoteoza întrupată în Gângavul de la Scorniceşti. Cui a folosit acest şir neîntrerupt de laude de sine? Evident, celor care le produceau! Buna orientare pe şinele ideologie
