Episodul dramatic al răpirii celor trei jurnalişti s-a încheiat cu un show în direct al preşedintelui Traian Băsescu. Deşi se anunţase o conferinţă de presă, a fost mai mult decît atît, chiar prea mult: a durat mai bine de o oră, a avut o prezentare în Power Point, cum se practică la meeting-urile oamenilor de afaceri sau la congresele academice, a avut suspans şi a transmis emoţii. Şi a fost, după gustul meu, prea mult pentru un şef de stat: formal, gestul e justificat de faptul că preşedintele a condus "celula de criză", deci era dator să dea explicaţii; dar eticheta prezidenţială ar fi cerut o apariţie mai scurtă şi mai sobră, nu una atît de "narativă". Iar relatarea detaliată a "filmului" răpirii se putea face într-un material de sinteză pus într-un dosar de presă. Dar nu apariţia prezidenţială în direct este marea problemă. Preşedintele a spus ce trebuia să spună, a dat detalii plin de bunăvoinţă şi a trecut sub tăcere acele informaţii care nu pot fi făcute publice. Marea problemă este reacţia presei - nu numai acum, ci pe toată durata captivităţii celor trei jurnalişti. Este cel puţin surprinzător că o presă în care adevăraţii jurnalişti de investigaţie se numără pe degete s-a umplut, brusc, de tot felul de detectivi şi de scenarii tocmai într-un asemenea caz, în care informaţiile sînt puţine şi, prin forţa împrejurărilor, secrete. Este cu totul lamentabil că, într-o astfel de situaţie, în lipsa informaţiilor, s-au umplut ore întregi de transmisie cu talk-show-uri în care editorialiştii neamului îşi dădeau cu părerea, bătînd cîmpii fără graţie, dar cu aproximaţie. Să ne amintim cum, la începutul crizei, s-a "analizat" minute în şir "pătura chinezească" de pe peretele din spatele ostaticilor, cum pe la televiziuni au fost invitaţi nu doar psihologi care să "deducă" din privirile jurnaliştilor starea lor sufletească, dar şi paranormali care să "intre în co