Cu ochii iesiti din orbite, congestionat la fata, urland de furie ca sistemul comunist pe care l-a slugarit o viata este pus oficial la stalpul infamiei, Corneliu Vadim Tudor impreuna cu ceata derbedeilor rosii au incercat sa denatureze sensul si mesajul sedintei solemne a Parlamentului. Nu i-a reusit. Asta in pofida balamucului pe care l-a creat.
CVT si sustinatorii sai mai ipocriti si mai fricosi din PSD au adus pe viu ultima si cea mai elocventa dovada pentru necesitatea condamnarii comunismului.
Fara aceasta rabufnire de violenta, primitivism si ura, gestul condamnarii ar fi ramas doar in zona teoreticului, a simbolisticii, ar fi generat dezbateri mai mult sau mai putin academice, pe cand asa, a devenit limpede nu numai ca sistemul "ilegitim si criminal" nu si-a dat obstescul sfarsit, ci ca este viu, nevatamat si pus pe rele. Ca este in continuare nociv si contagios.
Scenele degradante din Parlament au fost din acest punct de vedere extrem de utile, ele au demonstrat ca pericolul rosu nu a disparut.
Opinia publica a putut vedea cum, la 17 ani de la revolutie si cu doua saptamani inainte de integrarea in Uniunea Europeana, in Romania intelectualii de marca sunt agresati si amenintati cu moartea ("limbric nenorocit, te arunc de la balcon") de bande asemanatoare celor mineresti.
Formate nu din batrani bolsevici sau securisti din care naravul bulanului n-a disparut, ci din tineri fanatizati, cu creiere mici si bine spalate, care au preluat mostenirea comunista si vor s-o aduca mai departe.
Fluturand cartonase rosii si proferand obscenitati, ei au scuipat pe memoria victimelor, a celor care au murit in puscarii sau in beciurile securitatii, a celor care au avut taria sa se opuna regimului. "Bine le-a facut", "asa le-a trebuit", urlau schimonositi de ura comunistii lui Vadim atunci cand presedintele
