REDESCOPERIREA ROMÂNIEI. Acolo unde Dunărea „sărută” întâi pământul românesc, localnicii au aşa de multă linişte încât sunt dispuşi să vândă şi altora din ea. Sursa: Adi Pîclișan
Cu toţii ştim de la şcoală şi de la „Cotele apelor Dunării” că micul sat pescăresc Baziaş este poarta de intrare a fluviului în România. Se ştie şi că aici a fost construită prima cale ferată de pe teritoriul ţării noastre, transformată între timp în şosea. În plus, „pentru sârbi, Baziaş înseamnă şi mănăstirea cu acelaşi nume”, adaugă scriitorul Duşan Baiski.
Actualmente având rang de sat, localitatea aparţine din punct de vedere administrativ de comuna Socol, din judeţul Caraş-Severin. Mai sunt aici 28 de case şi o biserică. Fostul turn de apă, o construcţie austro-ungară, a rămas fără acoperiş şi e gata să devină ruină.
Ghereta grănicerului rugineşte în faţa Dunării care, fără munţii şi forfota cazanelor, e largă şi pare liniştită precum un iaz. E atâta linişte că auzi greierii şi păsările cântătoare, iar la răscruce nu se tem să traverseze şoseaua şerpi sau iepuri sălbatici.
50 de lei pe noapte, camera dublă la pensiune
Drumul până în Baziaş, DN 57, de la Moldova Nouă spre comuna Socol, pune la bătaie fantezii plăcute ochiului: aburi care se ridică din dealuri, asfalt mărginit de Dunăre şi stânjenei de apă cu petale galbene. De-o parte şi de alta se înşiră case cu etaj construite cu bani din timpul „embargoului”, cu ambarcaţiuni şi pontoane.
Chiar înainte de sat se vede ostrovul, inundat de Dunăre, după construirea barajului de la Porţile de Fier. „Către Socol, 99 de hectare sunt sub apă. Era pământul nostru, dar comuniştii au zis că e mai bine să-l inunde, să fie Dunărea mai lată, să nu poată oamenii fugi aşa uşor peste graniţă”, povesteşte Ion Barta, fost miner, acum pensionar şi ajutor de pescar. Îşi omoară t
