Dintre liderii sovietici, cu excepţia notabilă a lui Lenin, prea puţini au avut, cât de cât, harul comunicării în public. Bâta terorii proletare le era îndeobşte suficientă. La preşedinţii americani a fost mereu invers: dacă nu ştiau să vorbească oamenilor nu aveau ce căuta la Casa Albă. Câţiva însă au împins performanţa comunicării dincolo de adevăr, convingând asupra unei imagini personale opuse realităţii. Iată, în cele ce urmează, câteva profile de personaj: Franklin Delano Roosevelt, J.F. Kennedy, Ronald Reagan. Stop-cadru: Franklin Roosevelt şi chat-urile sale, la gura sobei La 12 martie 1933, proaspăt instaurat în Biroul oval de la Casa Albă, preşedintele democrat Franklin Delano Roosevelt s-a adresat pentru prima dată prin radio americanilor, deschizând seria celor treizeci de „fireside chats” – discuţii la gura sobei, prin care a explicat pe un ton părintesc cetăţeanului american politica sa în cele mai arzătoare subiecte ale momentului, de la criza economică la războiul mondial. Textele, citite cu mult calm şi familiaritate de aristocraticul preşedinte, au fost concepute de consilierii săi politici şi pentru a fi apoi stilizate, în scopul obţinerii unui impact maxim asupra publicului ascultător, de către dramaturgul Robert Sherwood. În acest fel, printr-o retorică persuasivă inovativă în raport cu spiritul epocii, Roosevelt a reuşit să remodeleze relaţia dintre preşedinte şi cetăţeanul american, în sensul că omul de pe stradă s-a simţit mai aproape de liderul suprem; aceasta, cu preţul ancorării sale, poate subconştiente, la proiectele şi linia politică a administraţiei de la Casa Albă. Rezultatele au fost uimitoare: după 1932, Roosevelt a câştigat în continuare alegerile prezidenţiale din 1936, 1940 şi chiar pe cele din noiembrie 1944, atunci când înfrângerea Germaniei naziste nu era încă iminentă, iar a Japoniei nici atât, în timp ce pierderile umane ame