E, fără loc de îndoială, cel mai mare, cel mai faimos, cel mai comentat festival de teatru al Europei. Ţine trei săptămîni – anul acesta, între 4 şi 26 iulie – şi adună crema artiştilor „pe val“, ce-i drept, mai ales francezi, dar nici pe departe exclusiv francezi. În 2008, cei doi curatori ai in-ului Festivalului de la Avignon i-au avut, ca artişti asociaţi, pe actriţa fetiş al lui Claude Régy şi Anatoli Vassiliev, Valérie Dreville, şi pe regizorul italian Romeo Castelluci. La Festivalul de la Avignon, categoria in, e ca la jocul de ruletă (nu neapărat – ca-n Je tremble 2 al lui Jöel Pommerat – rusească): trebuie să-ţi faci rezervările de bilete cu mult timp înainte, la nimereală, fără să ştii niciodată dacă instinctul sau numele regizorului sînt o garanţie suficientă pentru calitatea spectacolului. De fapt, ştiind că, aproape matematic, vei regreta una sau alta dintre scăpări, că teatrul are bunul obicei de a se ascunde în cele mai impredictibile locuri (cum ar fi, la circ – regret şi acum că n-am putut vedea Secret al lui Johann le Guillerm). Şi că vei regreta şi unele dintre producţiile pentru care, din fericire, altcineva a plătit bani grei, între 20 şi 30 de euro, la tarif profesional. Aşa că nici nu m-am dat bine jos din tren, şi-am şi regretat că „m-am cerut“ la ultima creaţie marca Jan Fabre (cu toate că, de la bun început, ştiusem c-o să mă duc exclusiv pentru Jovana Jozic, incredibila dansatoare pe care-o văzusem, acum doi ani, în L’Ange de la Mort). Another Sleepy Dusty Delta Day – titlul reia un vers din Ode to Billie Joe a lui Bobbie Gentry, o melodie despre o sinucidere – are ca punct de plecare, spune Fabre, moartea dureroasă a mamei sale, căreia un cancer galopant i-a transformat ultimele zile într-un calvar fără speranţă. „Nu vreau să las natura să decidă în locul meu“, consideră el, preferînd, în locul unei asemenea morţi, o sinucidere asuma