Cînd Fanny Ardant intră în scenă, unii spectatori au tentaţia să aplaude. Cam ca la o prezentare de modă. Sau la un concert. Music-Hall e un spectacol făcut pentru Fanny Ardant, pentru că ea e Fanny Ardant.

Teoretic, textul nu e scris pentru o mare actriţă – împreună cu Noi, eroii şi Călătorie la Haga, piesa face parte dintr-o serie dedicată de Jean-Luc Lagarce vieţii artiştilor de turneu, aceşti circari ai universului contemporan, şi e la fel de încărcată de atmosfera tragic-demitizantă tipică autorului francez ca şi E doar sfîrşitul lumii (singurul text al său montat în România). E o poveste despre mizeria reală din spatele strălucirii artei, despre rutină şi decădere.

E o divă şi o ştie

Adus la Bucureşti de Institutul Francez şi Ambasada Franţei, Music-Hall a fost pus în scenă la celebrul teatru parizian al lui Peter Brook, în regia unei celebrităţi (Lambert Wilson, interpretul Merovingianului în Matrix) şi cu o actriţă celebră în distribuţie (care, pe deasupra, tocmai a făcut un film, debutul ei ca regizoare, turnat în România). Dintru bun început, atîta faimă poate copleşi o creaţie artistică – şi asta s-a şi întîmplat. Deşi nominalizată de două ori la Premiile Molière, Fanny Ardant e fundamental actriţă de film, nu de teatru. Nu are experienţă – motiv pentru care, de pildă, nu poate juca lateral sau cu spatele, caută privirile spectatorilor ca pe un substitut al camerei de filmat. E o divă şi o ştie. Textul e despre o actriţă care schimbă teatru după teatru, în turnee obositoare şi frustrante, iar cu un asemenea rol oricine în situaţia ei s-ar putea identifica imediat, accentuînd nu condiţia mizerabilă a artistului şi degradarea lui constantă, ci supravieţuirea, glamour-ul ce dăinuie, indiferent de condiţii. Fanny Ardant n-are exerciţiul umilinţei şi nici n-are de ce-l avea – e radioasă în rochia ei galben