Iar daca ar trebui sa ne fi invatat ceva anii comunismului, atunci e faptul ca modernizarea unei societati nu se face prin reforme... revolutionare (dind peste cap an de an bune si rele)! Dar pentru asta lipseste lectia de baza: lectia rabdarii si-a reformarii pas cu pas si cu cap (mai ales) - dar nu peste capul cetatenilor. In articolul precedent am pus sub semnul intrebarii vorba „cei sapte ani de acasa". Unul dintre comentatori de pe net (Mircea) mi-a atras atentia asupra faptului ca „expresia «cei sapte ani de acasa» este una consacrata si atata de inradacinata in constiinta colectiva incat, chiar daca scoala ar incepe si de la varsta de patru ani, sa zicem, ea tot asa va suna. Sunt convins ca lucrul acesta va este foarte clar si dv." I-am raspuns cititorului critic (in sens bun!) dupa cum urmeaza: „Da, sint constient de inradacinarea vorbei «cei sapte ani de acasa» si probabil ar fi nevoie de o discutie separata doar pe tema aceasta. Dupa cum cred ca v-ati dat seama, n-am incercat decit sa ma «mir» retoric punctind cinci evenimente&intimplari de pe la noi si de aiurea (din Germania) care ofera o oglinda de reflectare...". „Clasa 0" Iata ca saptamina care tocmai a trecut a adus in prim-plan taman chestiunea scolarizarii, si anume nebunia cu inscrierea copiilor in clasa pregatitoare, denumita de-acum „clasa 0". Pregatit sa scriu despre „Saracie si statistica", am aminat subiectul pe alta data, pentru ca asa-zisa „clasa 0" mi-a declansat niscaiva amintiri si asocieri in ce priveste situatia educatiei de azi si de ieri. Dupa absolvire (1988), am ajuns profesor de germana la Zalau. In cei aproape doi ani petrecuti acolo, am putut constata pe pielea mea mersul lucrurilor: predam germana la doua scoli generale, iar clasele mele erau A-uri, B-uri si D-uri. Stau acum si ma intreb daca am avut macar o clasa C - parca una, dar sigur nu sint deloc. De ce? Pentru ca C-urile