Acum cîtva timp, comentînd Jurnalul lui Mircea Cărtărescu, Cristian Tudor Popescu scria că îl interesează visele autorului tot atît de mult cum l-ar interesa ce culoare a avut scaunul lui de dimineaţă. În fine, trecînd peste comparaţia urît mirositoare, jurnalistul, ca exponent al maselor largi ce se află, voia să spună că lumea nu e interesată de amănuntele personale, intime ale cuiva. Nu discutăm acum faptul că visul, la Mircea Cărtărescu, e strîns legat opera lui, aşa cum sînt, de altfel, multe lucruri din viaţa lui particulară, ne oprim doar la concluzia lui C.T. Popescu: intimitatea scoasă în lume nu dă bine deloc. Iată însă că nu ne interesează visele povestite de Cărtărescu, dar ne interesează de-a dreptul culoarea scaunului de dimineaţă al unor oameni banali, cum sînt cei închişi în casa Big Brother. O ţară întreagă se uită în gura lui Soso cînd acesta le povesteşte colegilor lui de "suferinţă" cum a ejaculat el în somn noaptea precedentă, cu toţii stau cu urechile ciulite atunci cînd băieţii din casă vorbesc despre tehnicile lor de masturbare sau toată lumea exultă văzîndu-l pe Ernest băgîndu-şi mîna în pantaloni să-şi desmierde odorul. Cum care Soso sau care Ernest? Asta e o întrebare de intelectuali elitişti, şoareci de bibliotecă, insensibili la mersul lucrurilor. Toată lumea ştie cine-i Soso! E o ruşine să nu fi auzit de el. Big Brother este o emisiune emblematică, ce scoate la lumină esenţa însăşi a televiziunii. Televiziunea face vedete. Punct. Nu contează din cine, nu contează dacă indivizii au ceva calităţi sau ceva de spus. Simpla lor prezenţă pe ecran îi transfigurează. Atinşi de bagheta magică a televiziunii, ei se transformă în supraoameni, în modele. Bineînţeles că "bagheta magică" e un fel de a spune: nu e deloc magie aici, ci doar tehnică, efecte speciale şi iluzie. Televiziunea nu vinde realităţi nici măcar în emisiunile care vorbesc d