* Angela Similea, Lumea mea, OvoMusic, 2005 .

A cordiantele nu puteau fi, în ruptul capului, nişte acordeoane. Erau, cel mult, o tentativă de acordeoane, genul acela de instrumente altoite probabil cu o pianină, cu care se cînta, cît era ziulica de lungă, muzică uşoară. Care era legătura dintre o pianină şi muzica uşoară n-aş fi în stare să vă spun. Cert este că pianina, orice va fi însemnat ea - şi, credeţi-mă, erau nişte vremuri în care nu prea aveam idee de lucrurile astea -, nu putea să fie decît un pian mai mic, implicit mai uşor, la care un şlagăr, odată cîntat, se îmblînzea din senin şi începea să rezoneze dulce, suav şi graţios în ton cu vocea Angelei Similea. Cu acordeoanele era cu totul altă poveste. Ele erau mînuite prin definiţie de tot felul de bărbaţi traşi la indigo, mici, îndesaţi şi veseli, acele fiinţe care se lăsau observate prin floarea din grădină a Marioarei Murărescu acompaniind vreo solistă de muzică populară. Angela Similea era străină de fenomenul ăsta. Cel mult una ca Mirabela Dauer era în stare să priceapă rostul acordeoanelor în stare pură şi să comită, pe lîngă fotoliul din odaie, acel hibrid ciudat botezat "Ioane, Ioane". Nu, hotărît lucru, casa Angelei Similea nu putea fi umplută de acordeoane. Casa ei era un palat de păduri înconjurat. Chiar ea ne spunea asta. Trebuia să fie vorba de castelul Peleş, pentru că în anii ăia optzeci altă chestie care să corespundă descrierii nu putea fi aflată aşa, cu una, cu două. Poate suna un pic a lăudăroşenie să le scoţi pe nas cetăţenilor înghesuiţi ca sardelele în apartamente de blocuri povestea asta cu palatul, dar, zău, nu se făcea să te superi pe cineva ca Angela Similea. Ei i se putea ierta totul. Şi de ce nu? În afară de faptul că arăta ca o zînă, iar vocea ei capta inflexiuni galeşe, cochete şi şăgalnice de pisică blîndă, nimeni nu mai era ca ea. Ea ne umplea dimineţile cu un curcub