Acestea au fost cuvintele pe care Gheorghe Dinică le-a şoptit printre lacrimi, lîngă corpul neîsufleţit al lui Nicolae Dobrin, cu o zi înaintea înmormîntării fotbalistului
Duminică, 29 octombrie 2007. Era a treia zi de la moartea lui Dobrin şi ultima în care trupul său a fost depus la stadionul care-i poartă numele. Ploua. Afară, o mare de oameni aştepta să-l vadă ultima dată pe "Prinţul din Trivale". La un moment dat s-a făcut loc la intrare. Apăruse Gheorghe Dinică. Un imens actor venise să-şi ia rămas bun de la un mare artist. Fuseseră buni prieteni. Ajuns în dreptul sicriului, Dinică ţinea o lumînare aprinsă în mînă. S-a aplecat şi i-a şoptit ceva la ureche lui Dobrin. Apoi l-a sărutat şi a izbucnit în plîns. A mai zăbovit cîteva minute bune acolo, fără să-i pese că oamenii îl priveau în timp ce lacrimile nu i se mai opreau. "Rămîi cu bine, Gicule! Ai fost un mare artist", a mai spus şoptit, după care a plecat. Trist, cu paşi mărunţi, parcă ar fi cărat o povară.
- Domnule Dinică, ce i-aţi spus lui Dobrin cînd v-aţi luat rămas bun?
- Aveam multe să-i spun, atît de multe. I-am spus că l-am iubit mult. Că o să-mi fie dor de el. Că l-am iubit fără să ştie. Că ne-a plăcut şpriţul amîndurora. Dar cînd era în iarbă, Dobrin era cel mai desăvîrşit artist. Multe aveam să-i spun, dar am s-o fac mai pe îndelete cînd ne vom întîlni. Dincolo.
"Trebuia preţuit cînd trăia"
- Sînt zeci de mii de oameni care au venit să-şi ia adio de la Gicu.
- E firesc, lumea l-a iubit şi o să-l mai iubească mult timp de acum încolo. Dar ştii ce nu înţeleg? De ce atunci cînd sînt în viaţă, marii artişti nu primesc premiile şi onorurile pe care le merită? Acum, după ce a murit, i-au dat un premiu, o decoraţie. Nişte nesimţiţi! La asemenea tragedii vin toţi. Apar, se înghesuie, se calcă pe picioare, doar ca să-i vadă lumea... Niş
