În penultimul week-end, ultimul din toamna care sa dus, Bucureştiul era asediat de ploaie şi vânt, făcând aproape imposibilă înaintarea pe unul sau altul dintre culoarele sale.

Mi-am imaginat că trebuie să fiu nebun să ajung pe o vreme ca asta la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Palatul Parlamentului, să-l văd pe Horia Bernea. Şi am mai crezut că sunt singurul care o face şi că poate muzeul este chiar închis, din lipsă de vizitatori, că oricine vrea să se întâlnească cu Horia Bernea poate da o căutare pe net, că aici se poate întâmpla întâlnirea totală, cu toate demersurile sale plastice, cu toţi comentatorii săi. Deşi adjectivele ridicate la gradul absolut îmi creează un disconfort inexplicabil, care mă trimite pe marginea inutilităţii vreunui gând anume, Horia Bernea, cel pe care l-am găsit la muzeu, mi-a dat de lucru preţ de o săptămână şi mai bine, până la scrierea rândurilor de faţă, prin excepţionala sa înfăţişare de acum. Ideea expoziţiei nu a fost în nici un caz o retrospectivă, fie ea şi tematică, ci a cronometrat într-un flux logic concepte şi gânduri plastice, de tinereţe, evoluţia lor până spre apogeul creaţiei artistului. De la prima până la ultima lucrare, este imposibil să nu simţi presiunea dogmatică a deceniilor 7 şi 8 ale secolului trecut, iar pe de altă parte efortul artistului de a se elibera construind viziuni plastice, menite să lege o tradiţie pregnantă de un viitor incert. Tânărului plastician din deceniile despre care vorbim îi stă bine în postura de experimentator inspirat, care eliberează detaliile sub controlul unei raţiuni aproape matematice, prinzând din zbor soluţia ecuaţiilor pe care îşi propune să le rezolve. Se vede că este foarte aproape de şcolile sale, că anii de studii matematice şi cele de arhitectură şi-au pus amprenta pe personalitatea sa, i-au dat o anume rigoare, care îi permit să filozofeze pur în l