Am privit cu groază la televizor imaginile filmate cu un telefon mobil, în care erau arătaţi nişte tineri omorând în bătaie o biată pisică. Plăcerea sadică manifestată de schingiuitorii adolescentini m-a şocat. Faptul că bocancii lor striveau pur şi simplu o fiinţă vie transformată în minge de fotbal nu le provoca decât hohote de râs. Pisica a fost lovită în burtă, în cap, izbită de pereţi, călcată în picioare, aruncată de la un schingiuitor la altul până a murit. Într-un final, pe ecranul televizorului a apărut unul dintre tineri, care şi-a povestit ironic şi chiar mândru fapta. Sărmană omenire...
Generaţia mea a crescut în capcana fricii. Ne era frică şi de umbra noastră pentru că aşa îi vedeam pe părinţi, înspăimântaţi de Securitate, de Miliţie, de Partid... Totuşi, în decembrie 1989, am avut curajul să ne facem datoria, chiar dacă lupta noastră a devenit inutilă prin confiscarea şi deturnarea ei de neocomunişti. Generaţia de acum creşte în ghearele libertăţii absurde: libertatea de a fura pâinea celui de lângă tine fără să dai seama pentru nemernicia ta, libertatea de a-l lovi până aproape de moarte pe cel care îţi este antipatic sau doar te deranjează cu prezenţa lui, libertatea de a conduce destinele unui oraş, ale unui judeţ, ale unei ţări prin puterea banilor acumulaţi prin jaf, deşi eşti un analfabet imbecil, o scursură, libertatea de a emana murdărie, mizerie, libertatea de a transforma viaţa celor din jur într-o hazna în care rahatul supurează în ritm de manele numai pentru că „aşa vrea muşchii mei“! Când mediul în care te naşti şi creşti este lipsit de ordinea generată de un sistem de valori bine conturat şi impus cu fermitate, ajungi să reacţionezi ca un animal, adică să-ţi urmezi instinctele pentru că raţiunea este ineficientă.
Tinerii generaţiei de azi îşi subordonează raţiunea instinctelor. Reacţia lor este de autoapărare, oricât ar fi de ş